Există patru etape principale, fiecare în parte venind cu setul său particular de progrese și provocări.
Nu ți-ai dori să poți prezice comportamentul copilului tău cu o acuratețe de 100%? Orice părinte realist știe că este un vis imposibil de împlinit, dar totuși, unul atrăgător. Copiii te vor surprinde mereu. Sunt așa mulți factori care intră în comportamentul lor și să nu menționăm faptul că, forțele din interior și cele din exterior pot face copiii să-și iasă din caracter.
Ceea ce poți tu face, este să înțelegi etapele dezvoltării lor neurologice și care este impactul, pe care le au asupra învățării lor și asupra comportamentului lor. Se spune că, acei părinți care au o bună deprindere legat de cum ne dezvoltăm neurologic, sunt mai capabili în a-și ghida copiii înspre rezultate pozitive.
Din cele 4 etape, prima se numește senzorimotorie și are loc până la vârsta de doi ani al copilului. În această etapă, copilul începe să se obișnuiască experimentând mediul prin propriile sale simțuri. Prin încercări și eșecuri și cu ajutorul experiențelor cu diverse obiecte și senzații, ei încep să stăpânească lumea din jurul lor. În jurul vârstei de un an, copilul învață permanența obiectului, un concept despre faptul că un obiect continuă să existe, chiar dacă acesta a părăsit câmpul vizual al copilului.
Potrivit lui Sarah Lytle, de la Institutul Learning & Brain Sciences de la Universitatea din Washington, Seattle, ceea ce părinții nu realizează în totalitate este că dezvoltarea copiilor se face și din punct de vedere social și emoțional. Ca atare, aceștia obișnuiesc să caute sprijin în părinți. Dacă vreodată te-ai adresat unui copil, care încă nu te cunoștea, ar fi trebuit să observi cum acesta se întoarce spre părintele său ca să determine felul în care trebuie să răspundă. Această acțiune se numește referire socială sau cunoaștere socială. Asigură-te că ești încurajator atunci când el procedează în acest fel, oferindu-i mai multă încredere și independență.
Primul cuvânt al unui copil este rostit în jurul vârstei de șase luni. Pentru a-l ajuta să-și dezvolte în continuare abilitățile de comunicare, amintește-ți că el îți urmărește privirea. Scoate în evidență, folosindu-te de mișcarea lentă a ochilor tăi atunci când introduci un cuvânt nou. Potrivit doctorului Lytle, este în regulă să folosești un ton de bebeluș în timpul comunicării. De fapt, suntem chiar programați genetic să vorbim în acest fel cu copiii. Important este să te asiguri că folosești cuvintele corect, în întregime, din punct de vedere gramatical.
De la 2 până la 6 sau 7 ani, copilul intră în etapa preoperațională, unde abilitățile de comunicare se tot intensifică. Copiii încep să gândească în termeni de simbol, să-și dezvolte o înțelegere numerică și încep să prindă care este diferența dintre trecut și viitor. La această vârstă, copiii se descurcă cu situații concrete, în schimb, cele abstracte sunt greu de înțeles.
La doi ani, se întâmplă ca oamenii să rămână uimiți de ideea că ceilalți nu văd lumea în felul în care o văd ei. Pe măsură ce părinții celor de doi ani devin tot mai conștienți de asta, acest punct de vedere centrat pe interesul propriu, face ca împărtășirea grijii față de ceilalți să fie din ce în ce mai dificilă. Niște statistici din anii 2016 au demonstrat că majoritatea părinților consideră că la vârsta de doi ani, copiii își pot controla emoțiile, însă oamenii din domeniul psihologiei spun exact contrariul. Având la îndemână jucăria pe care o preferă pentru a-i distrage atenția în momentul în care acesta devine furios este, probabil, cea mai bună strategie.
Pentru a ajuta la construirea empatiei, părinții pot lucra la dezvoltarea teoriei minții a copilului. Acest lucru vine în ajutorul înțelegerii perspectivei despre ceilalți, dar nu dă rezultate până ce copilul nu ajunge până la vârsta de 3 sau 4 ani. Un exemplu faimos aici ar fi testul Sally-Anne.
În acest test, i se spune unui copil că Sally are un coș, iar Anne are o cutie. Sally pune un obiect în coșul ei, după care pleacă la plimbare. Anne ia obiectul și-l pune la ea în cutie. Copilul este întrebat ”Odată ce Sally se întoarce, unde va căuta obiectul?”. Dacă acesta înțelege punctual de vedere al lui Sally, va răspunde ”În coș”. O altă tactică este aceea de a citi povești în care copiii se pot pune în pielea personajelor.
De la 7 ani până la 11 sau 12 ani, copilul intră în etapa operațiilor concrete. Șapte se spune că este vârsta rațiunii. Aici, copilul poate înțelege concepte mai abstracte, secvențe din diferite evenimente și să empatizeze cu cei ale căror experiențe sunt diferite de cele trăile de ei. De la vârsta de 7 ani deja se pot învăța concepte matematice abstracte, însă nu sunt suficient de buni pentru a descompune probleme complexe, care necesită raționamente sistematice. Lytle sugerează că e bine să se țină cont de dezvoltarea emoțională la această vârstă. Părinții, deseori, nu realizează cât de afectați sunt copiii din cauza problemelor maritale sau din cauza suferinței unuia dintre părinți, precum ar fi depresia sau o boală.
De la vârsta de 12 ani, până în perioada adolescenței, copilul intră în etapa formală a operațiilor, unde dezvoltă mai multe abilități de gândire ipotetică, raționament abstract și deductiv. În general, persoanele au o prindere mai bună la vârsta de 15 ani. Aspectele morale, precum justiția socială și ideile abstracte, precum probabilitățile, pot fi și ele înțelese cu ușurință. Cu toate că, pentru părinți, câteva etape pot fi la fel de provocatoare.
Adolescenții sunt deseori schimbători și hipersenzitivi. Asta se poate datora hormonilor, dar și mezencefalului, care este foarte activ la ei în această perioadă. Creierul se dezvoltă din spate în față. Mezencefalul este responsabil de memorie, emoție și sexualitate. Ai fi surprins să afli că partea rațională a creierului, cortexul prefrontal, nu este dezvoltat în întregime până la vârsta de 25 de ani. Acesta este responsabil de lucruri, precum luarea deciziilor, planificare, controlarea impulsurilor și evitarea riscurilor.
Este mult mai probabil ca adolescenții să evalueze situațiile cu amigdala sau cu centrul emoțional. De aceea ei tind să fie copleșiți de emoții, însă fiindu-le greu să și le exprime. De asemenea, astfel se poate explica tendința lor intermitentă față de comportamentul riscant. Asigură-te că aduci des în discuție subiectele despre droguri și alcool, riscurile privind sexul neprotejat și alte subiecte ce conturează riscurile la care ar putea fi expuși și încearcă să îi oferi un vocabular potrivit cu ajutorul căruia să evite presiunile sociale. Când un adolescent face o greșeală, în loc să îl cerți sau să îi ții morală, mai bine folosește acel timp pentru ca el să desprindă învățătura din situația respectivă, trecându-l printr-un fir logic. Află din propriile lui cuvinte ce consideră că ar fi putut face diferit. Acest lucru ajută și la dezvoltarea aptitudinilor de luare a deciziilor. De asemenea, încearcă să îi oferi sarcini la care să lucreze cu ajutorul lobului prefrontal. Oferă-i posibilități în care să-și practice abilitățile de rezolvare a problemelor, să exerseze argumentarea critică și să facă planuri. Faceți lucrurile acestea împreună sau cel puțin dezbateți-le împreună după finalizarea lor. Desigur, a crește copii este departe de ușor, dar cunoașterea neuroștiinței poate aduce o reală diferență.
Sursa: https://bigthink.com/philip-perry/knowing-the-stages-of-neurological-development-can-make-you-a-better-parent?xrs=RebelMouse_fb#86728
