Când m-am legat la cap cu Bali, mai precis cu gândul de a duce acolo oamenii obișnuiți ai cursurilor mele, nu m-am așteptat că de fapt îmi voi lega inima de ei. Am știut că vor fi aleși pentru a mă vedea în ei, dar ce a urmat, e mai mult de-atât.
Am plecat 17 spre Bali, am fost acolo 19 și ne-am întors fiecare cu amintirea celorlalți. Am fost împreună cu oameni pe care îi știam bine și am ajuns să mă întreb cine sunt de fapt și cum de abia acum îi văd; alții pe care îi știam puțin, dar tot ce am văzut în ei era cunoscut bine și puțini pe care nu îi cunoșteam deloc, dar i-am recunoscut imediat!
Când ajungi în Bali, ceea ce NU ai de făcut, sunt planurile. Bali n-are ce să-ți arate, dacă nu vrei să vezi și nici ce să-ți spună, dacă nu vrei să auzi. Dar dacă vrei și dacă permiți, Bali zice clar că tot ce ai de făcut este să simți și să te lași simțit. Înțegerea nu are sens, căci odată definit, conceptul se pierde în minte și te poți întoarce din experiența Bali, povestind… despre fructe exotice!
Călătoriile sunt un fel de cunoaștere, căci tu te aștepți să ajungi într-un loc, dar de fapt locul acela avea de ajuns la tine, ca să îți arate despre tine, un pic mai mult din ce știai deja. Daca știi puțin, poți ține strâns de cine ești. Dacă știi mult, dai drumul așteptărilor, căci știi că ele sunt create doar pentru a te ajuta să își confirmi ceea ce știi deja.
În 1 octombrie, când am plecat spre Indonezia, mi-am pus intenția să ies din povestea Bali, să mă desprind de toate organizările și detaliile logistice, să las poveștile noastre să devină întâmplări. Așa că tema mea și implicit a cursului din Bali a fost ieșirea din povești! Poveștile pe care ni le-am creat despre noi, poveștile despre efortul pe care îl facem de a rămâne în poveștile celorlalți, poveștile noastre despre succes și despre eșec, poveștile părinților noștri despre noi, ale societății în care trăim.
Să ieșim din povești, părea că îmi șoptește Bali, dintr-un capăt de lume. Să ieșim din povești!, am zis mai departe, celor de lângă mine, căutători de drumuri potrivite lor. Să ieșim din ce știm, îmi venea sa zic și poate chiar am spus. Să intrăm în ce are Bali să ne arate!
Am primit la unul dintre temple această rugăciune, din dorința de a mă ruga fără cuvinte și de a trăi fără așteptări!
Doamne Dumnezeule, ascultă-mă,
Doamne Dumnezeule, ascult!
Doamne Dumnezeule, învață-mă,
Doamne Dumnezeule, învăț!
Doamne Dumnezeule, corectează-mă,
Doamne Dumnezeule, corectez!
Doamne Dumnezeule, iubește-mă,
Doamne Dumnezeule, iubesc!
Doamne Dumnezeule, ocrotește-mă,
Doamne Dumnezeule, ocrotesc!
Doamne Dumnezeule, mulțumește-mă,
Doamne Dumnezeule, mulțumesc!
Doamne Dumnezeule, iartă-mă,
Doamne Dumnezeule, iert!
Doamne Dumnezeule, luminează-mă,
Doamne Dumnezeule, luminez!
În tot ce am experimentat în Bali m-am (re)găsit. Am fost agricultor pe plantațiile de orez, meșteșugar, învățăcel și profesor de-odată, înfometată și sătulă, cu ochii plini de lacrimi, ba de râs, ba de plâns, înțelegând sau răzvrătită. M-am simțit bogată, uitându-mă în jur, dar săracă în comparație cu zâmbetele largi ale balinezilor.
Am crezut că știu multe, până când am intrat în Tirta Empul, loc care se pare că îmi știa toate tristețile și fără a lăsa mintea să contemple, a golit printr-un plâns mut dar îndelung, emoțiile nedigerate î ntimp. Am zis că sunt un om bun, până când un copil mi-a întins bețigașul lui de meditație. Am crezut despre mine că sunt fricoasă, până cănd mi-am luat în brațe fetița pentru a trece prin valurile Oceanului Indian, ca să primim o binecuvântare de la Tanah Lot. Am stiut despre mine că am nevoie să fiu în control, până când m-am trezit spunând grupului ”facem ce vreți voi!”. Am spus despre mine că sunt calmă, până când unul ”de-al meu” n-a fost îngrijit cum trebuie de ceilalți ”de-ai lui”, uitând că felul în care îi îngrijm pe ceilalți este aidoma cu felul în care ne îngrijim pe noi. Credeam că am idee despre ce vreau, până când am simțit că însuși faptul că vreau face ca lucrurile să nu mai aibă rost.
Povestea mea despre Bali este una de neprețuit, pentru că oricât ar părea că sunt autoarea ei, mă înclin cu recunoștință Universului și tuturor celor 18 prieteni însoțitori, care, în ”delăsarea” mea de propria-mi poveste, m-au inclus în poveștile lor, dându-mi sens ca facilitator al acestei experiențe.
Trăirea mea în Bali a fost una fericită. Aș spune că cea mai fericită, dar asta evident ar fi o limitare pentru e urmează.
Vă multumesc, prieteni dragi, pentru toate diminețile împreună și pentru nopțile târzii, pentru hohote de râs și sentimenul de prietenie, pentru decizia de a vă alătura în această călătorie și pentru întâlnirile în cel mai bun timp!
Cred că ce e mai frumos abia începe, căci cine suntem noi, capătă tot mai multă simțire!
Cu iubire,
Georgiana! 🙂
