Ai mai lucrat cu corpul tău și știi deja că ceea ce simți nu este un defect al sistemului nervos, ci un fel în care acesta s-a reglat, în cel mai coerent mod. Ai traversat stări, le-ai urmărit, ai învățat să le recunoști înainte să te copleșească. Desigur, ai și perioade în care te simți prezent în corp, mai puțin în alertă. Uneori, însă, revin stări pe care le-ai crezut rezolvate, împăcate în tine și totuși, te târăsc din nou prin emoții și senzații copleșitoare.
Articolul acesta este pentru cei care simt că au investit timp, au învățat să lucreze cu mintea și acum cu corpul și totuși, starea revine…
Încep cu concluzia: starea nu este simptomul, ci originea, începutul poveștii tale.
Unul dintre cele mai subtile lucruri pe care le face cultura terapeutică actuală este să transforme emoțiile corpului în probleme de rezolvat. Anxietatea devine ceva de gestionat. Hipervigilența este ceva de stabilizat și tensiunea din piept e ceva de eliberat. Există o logică funcțională în această abordare și nu pare greșită, dar pentru corp, asta înseamnă întreruperea conversației.
Sistemul nervos autonom nu produce stări arbitrar, ci oferă răspunsuri. Fiecare emoție pe care o trăiești în corp, fie că este contracție, alertă, colaps, înghețare sau acea oboseală difuză care nu trece cu ore multe de somn, este un răspuns coerent la ceva pe care sistemul l-a evaluat ca relevant pentru supraviețuire. Și acum nu vorbesc metaforic, ci în toată puterea cuvântului.
Sistemul nervos funcționează ca un sistem de predicție, nu de reacție, care răspunde la ce a învățat că urmează să se întâmple, pe baza unei analize de date construite de-a lungul întregii vieți. Înseamnă că starea de alertă pe care o simți în corp astăzi nu este neapărat generată de contextul de azi, ci de un tipar pe care corpul l-a recunoscut, uneori dintr-un detaliu aparent minor: tonul vocii, tăcere prea lungă, o aprobare care nu vine, o privire care se îndepărtează.
Așadar, corpul nu exagerează, dar citește un tipar pe care l-a mai văzut și răspunde conform istoriei, nu conform prezentului.
Asta înseamnă cu adevărat memorie somatică?
Termenul de memorie somatică circulă frecvent în spațiile de lucru cu corpul, dar este adesea folosit ca metaforă, ca și cum corpul și-ar aminti ceva în sensul în care ne amintim noi un eveniment. De fapt, nu este chiar așa…
Memoria somatică nu este o înregistrare a unui eveniment trecut stocat undeva în țesut, ci un tipar neurofiziologic activ, un circuit care a fost suficient de repetat sau suficient de intens activat încât a devenit răspunsul implicit al sistemului. Corpul nu își amintește că s-a întâmplat ceva, dar știe cum să răspundă când recunoaște acel ceva. Această distincție, de fapt, merită analizată și acoperită în lucrul somatic.
Deci…
… dacă memoria somatică ar fi o înregistrare, ar fi suficient să accesezi evenimentul, să îl procesezi cognitiv sau emoțional, și tiparul ar dispărea, însă experiența clinică arată că nu funcționează așa, iar oameni care au lucrat ani întregi la înțelegerea traumei lor, care pot povesti cu claritate și cu emoția procesată ceea ce li s-a întâmplat, continuă să trăiască aceleași tipare în corp. Pentru că înțelegerea nu rescrie un tipar neurofiziologic.
Desigur, asta nu înseamnă că înțelegerea este inutilă. Înseamnă că ea singură nu ajunge la nivelul la care tiparul se manifestă.
Mărul care mi-a căzut în cap: Intervenția fără navigare spre starea de origine este management, nu vindecare
Să presupunem că trăiești cu o stare cronică de alertă și ai învățat tehnici care o reduc. Știi că respirația prelungită funcționează, că o plimbare funcționează și uneori meditația te ajută. Totuși, a doua zi sau după câteva ore, starea revine, iar asta e realitatea că reglarea nu a atins sursa. Practic, sistemul nervos revine la alertă pentru că nu are niciun motiv intern să o abandoneze. Încă nu a primit niciun răspuns la întrebarea pe care o pune prin acea stare, a primit doar o intervenție care i-a modificat temporar parametrii fiziologici.
Este diferența dintre a opri alarma unui incendiu și a stinge focul. Corect?!
Sursa stării cronice de alertă nu este absența tehnicilor potrivite, este prezența unui tipar care continuă să citească lumea ca periculoasă, relațiile ca nesigure, apropierea ca risc. Acel tipar are o istorie, o logică internă, a apărut ca răspuns la ceva real, la un moment dat și a rămas activ pentru că niciodată nu a primit un context suficient de sigur și suficient de profund în care să fie revizuit. Așa că, întrebarea care deschide acest nivel nu este cum intervin asupra stării, ci de unde vine această stare în mine și ce a trebuit ea să protejeze cândva?
Navigarea somatică: cum arată săparea în practica Origin Embodiment Process
Există o diferență între a lucra cu corpul și a lucra prin corp: prima înseamnă să intervii asupra lui, a doua înseamnă să îl folosești ca instrument de orientare spre ceea ce nu este încă vizibil. În OEP®, procesul pornește de la o stare pe care persoana dorește să o investigheze, nu să o elimine sau să o depășească, ci să o cerceteze. Primul pas este să se lase în corp, să simtă starea cu adevărat, să observe senzațiile până când apare prima emoție dominantă. Acea emoție este apoi externalizată în spațiu, plasată undeva în afara corpului, și privită.
Ceea ce se întâmplă în continuare este adesea revelator: persoana observă ce se află între ea și emoția externalizată. Acel spațiu intermediar nu este gol, ci uneori ne arată mecanismul, modul în care o emoție o întreține pe alta, ce reglează, cum s-a gestionat cândva o anumită trăire pentru ca viața să se poată organiza în coerență de sine. Uneori, în acel spațiu se află rușinea care păzește durerea, alteori, controlul care ține la distanță frica, sau amorțeala care a protejat un sistem pentru care nu am avut resurse până acum.
În următoarea etapă. persoana pășește spre emoția externalizată și devine acea emoție. Nu o observă din exterior, ci o întrupează, o simte cu totul, o lasă să existe în corp cu toată intensitatea, proces care nu este expunere, ci explorare. Aici, corpul începe să proceseze ceea ce a fost ținut la distanță. Din această nouă poziție, procesul se reia: ce este dominant acum în corp? Ce emoție apare? Unde o plasăm în spațiu? Ce se află între? Și persoana pășește din nou, devine din nou, simte din nou, până când corpul ajunge într-o stare de integrare, nu forțată, ci câștigată prin traversare.
Aceasta este navigarea somatică, un proces de orientare prin straturile experienței corporale spre originea unui tipar.
Ce face Origin Embodiment Process®
Origin Embodiment Process® este metodologia somatică pe care am dezvoltat-o pornind tocmai de la această distanță dintre intervențiile care funcționează temporar și schimbarea care se produce la nivelul tiparului. Lucrul în OEP pornește de la emoție ca informație a unei stări reprezentative pentru sitemul nervos și care organizează întreaga arhitectură psihofiziologică a unei persoane, pentru ca aceasta să-și gestioneze viața în siguranță.
Prin combinarea dimensiunii somatice cu cea psihodinamică, procesul urmărește nu doar experiența prezentă a emoțiilor, ci și originea stărilor în istoria personală: ce a fost nevoie să protejeze, în ce context relațional a apărut prima oară ca soluție, ce a costat menținerea ei și ce devine posibil când tiparul este revizuit nu cognitiv, ci somatic, adică la nivelul la care trăiește cu adevărat.
Așadar, echilibrul, în această abordare, nu este obiectivul, ci consecința. Când originea este atinsă și tiparul începe să se reorganizeze, sistemul nervos devine mai flexibil pentru că, iată, are mai puține scheme de protejat.
Unde ești acum în propriul tău proces
Dacă ai ajuns până aici în lucrul cu tine și simți că ceva esențial rămâne neatins, nu este pentru că nu ai lucrat suficient sau pentru că nu ești capabilă de schimbare mai profundă, ci pentru că schimbarea reală la nivelul tiparelor, necesită și o abordare somatică și un tip specific de ghidaj, care poate urmări originea stărilor și recunoaște harta interioară a stărilor care ți-au creat viața, fără să o dramatizeze și care lucrează în același timp cu ce simți și cu de unde vine ceea ce simți.
