Cândva, între pubertate și prima tinerețe, mi-a intrat în cap că rufele se spală în familie și, odată cu asta, că orice cusur mi-aș găsi, ar fi bine să-l pitesc de ochii lumii și să-l șlefuiesc până când pot să-l schimb într-o laudă și dacă nu, să-l las acolo, dosit chiar și față de mine. Încă mai găsesc în această ”debara” a subconștientului meu, chestii care-mi dovedesc perfecțiunea, pentru care obțin invidii gratuite și foloase necuvenite. Când am început să le scot la lumină – că cică să ne lăudăm cu vulnerabilitățile noastre și să ne dăm voie să fim autentici, mi s-a părut că mă desființez și că nu voi mai fi niciodată iubită, respectată, dorită, apreciată. Și cam așa a fost: m-am des-ființat până am ajuns în Ființă unde am zis Doamne, da bine-i aici și bine-mi stă în mijlocul meu, în Ființa mea și ce bucuroasă sunt de mine și de iubirea, respectul, dragostea și aprecierea pe care mi le simt. Ăsta e rezumatul ieșirii din dovedire și al intrării în devenire unde, nu-i cum se crede, că te plictisești toată ziua, șlefuind-ți zen-ul și făcând curat în felicitările Universului. Ba e chiar exact la fel ca înainte, doar că-i mai multă treabă cu tine, mai puțin cu alții și zău că uneori, mai ales în după-amiezile ploioase și la începutul toamnei, ajungi să crezi în mitul celor fericiți și săraci în Duh. A nu se înțelege că a lucra cu tine și a-ți trăi devenirea conștient este așa, o stare meteo-sensibilă, pentru că putem să ne dăm cu fasoanele Zen de pereți chiar și pe vreme frumoasă. Serios, n-avem nicio problemă cu asta. O facem chiar perfect, de unde și contextul în care să mă întorc la ideea prezentei scrieri.
O membră a comunității noastre zice: ”Cum ramai imperfecta intr-o societate care te vrea perfecta? Mama perfecta, iubita perfecta, angajatul model,perfecta dpdv fizic, fiica perfecta? Cum gasesti si mentii echilibrul fara a cadea in aceasta capcana si bineinteles fara a pune presiune pe tine?” și răspunsul meu, deloc influențat de vreme, serios – poate doar de ziua de luni, urmează în cursul acestui articol și este părerea mea despre faptul că noi suntem cele și cei care inducem și întreținem industria perfecțiunii.
Scurt pe doi, aș spune că societatea asta a noastră nu te vrea perfectă, ba dimpotrivă, se bazează pe imperfecțiunile noastre, motivându-și strategiile. Și până la urmă, cine-i societatea?! Cine e lumea sau conștientul colectiv?! Separarea pe care o simțim față de ceea ce ne conține (familie, societate, lumea întreagă!) este prima luptă pe care egoul o duce cu perfecțiunea ta. Pentru că da, om bun, frumos și sfânt: ești perfect sau perfectă!
Judecata la care am fost supuși ne-a învățat să judecăm și asta ne scoate din pace și instituie judecata în relația cu noi înșine. Ești ceea ce gândești și pentru că gândurile inspiră judecata, ești ceea ce judeci. Aceasta este cea de-a doua luptă pe care o ducem și care ne întărește ideea că n-am fi deja perfecte.
În cele din urmă, faptul că nu avem deja ceea ce ne dorim ne ține în cea de-a treia luptă și ne poziționează în ofensivă față de toți cei care au. Că-i vorba de casa dorită sau părul creț din reclama la șampon, nerealizările noastre fac să pară că realizările lumii strigă certăreț la noi, ca și când ne-ar cere să ne împlinim deciziile pe care le tot amânăm și să ne centrăm în efortul pe care-l avem de făcut pentru a ieși din zona de confort în care pare că ceilalți vor de la tine altceva deâcât ai de oferit!
Ei bine, de-adevăraelea și pe drept gândit, lumea asta, familia ta extinsă, prietenii și vecinii tăi, vor de la tine doar să împlinești rolul pe care te-ai hotărât că-l vei ”livra” în viața lor și nu au niciun angajament în felul în care îl livrezi! Tu ești cea care evaluezi dacă ești o mamă bună sau rea, copilul tău vrea doar să-i fii mamă; tu ești cea care se evaluează ca fiind grasă sau slabă, lumea din jur caută în tine să poți duce ”sacul” pe care te-ai angajat că-l duci, la fel cum tu ești cea care crede că ar putea fi și face mai bine decât ești și faci. Cei din jur percep judecățile pe care le emiți tu, îți simt luptele cu tine și văd ofensele pe care ți le faci. Impresia că ești judecat cu lupa de cei din jur vine din judecata pe care fie ți-o aplici tu ție. Îți cenzurezi adevărata față pentru că în loc să admiri fețele celor din jurul tău, te judeci că nu ești ca ei și de aici vine împotrivirea față de… imperfecțiunea ta.
Perfecțiunea o ai. Ochii cu care te vezi perfect/ă, urechile cu care te auzi și mâinile cu care exprimi perfecțiunea a tot ceea ce ești, sunt de lucrat. Urechile cu care auzi perfecțiunea Vieții și rolul pe care-l ai în desăvârșirea ta sunt de ascuțit. Perfecțiunea ți s-a dat, Dumnezeu și-a făcut treaba față de tine și nu s-a negociat pe Sine când te-a lăsat în lume, pe care, a creat-o după Sine și a reglat-o pentru tine, ca să-ți măsori calea de la devenire la Dumnezeire.
