N-am fost niciodată mânată să scriu despre greutăți. Cred că pentru că am știut cum să lucrez cu ele încă de foarte devreme în viața. Datorită formării profesionale și a muncii mele, n-am simțit vreo contribuție în a scrie despre greutățile prin care trec sau am trecut.
Și am trecut, fir-ar, la fel cum trecem cu toții, dar cu adevărat, dramele se întâmplă în interiorul nostru, tragediile în afară.
De la greutăți financiare la tratamente oncologice, pierderi de copii doriți și temeri pentru viața celor din jurul meu, diagnostice pe care încă le las să se rezolve, invalidități până la trădări, furturi intelectuale și direcții grotești în care oamenii fug cu iubirea ta, le-am trăit cu vârf și îndesat. Pe unele, încă le trăiesc.
Dar nu scriu despre ele.
Vorbesc despre realitățile mele de zi cu zi, cu voi, cei cu care deschidem cercurile de lucru, că e în Cluj, București sau Bali, în Taberele Mamă – Fiică sau în discuțiile care devin private.
Nu mă feresc de vulnerabilitate.
Dar nu mă expun cu cele pe care le duc. Nu vreau să știi când mă tem de un diagnostic, când mă simt absolut respinsă și neadecvată, când nu am soluții, când cred că nu sunt de-ajuns pentru ce se vrea de la mine.
Nici nu vreau să știi că sunt bine când nu sunt.
Refuz să pozez frumos.
Îmi repugnă imaginea “brandului personal” și a unei imagini perfecte, chiar dacă e vorba despre filmarea unui reel.
Disprețuiesc ipocrizia în toate formele ei. O disprețuiesc și la mine, când o întâmpin cu acea parte din mine care se clădește în spiritul vieții bune.
Refuz să vorbesc despre motivele pentru care mi-am redus considerabil programul de muncă, am renunțat complet la terapii și sunt într-o etapă a vieții în care fac schimbări semnificative.
În practica mea profesională, întâlnesc des ideea că un terapeut care n-a trecut prin ce ai trecut tu nu te poate ajuta. Este o credință foarte nesusținătoare.
Eu știu acum, și am învățat din propriile-mi supoziții care nu mi-au susținut rezultatele, că un terapeut bun este, înainte de toate, un om coerent.
Are umor.
Poate plânge cu tine.
Poate împărtăși.
Răspunde, nu reacționează.
Îți pune “logica” pe pauză și nu se teme să articuleze în tine emoția din corp, experiențele prin care să-ți simți toată ființa.
Te ghidează spre înțelegerea a ceea ce ești, nu a ceea ce experimentezi.
Un valoros adevăr pe care îl poate oferi un terapeut nu este o rețetă de supraviețuire, ci o nouă perspectivă asupra sinelui: tu nu ești boala ta, ci un sine care o experimentează. Asta nu e doar o idee ontologică, ci o repoziționare cognitivă profundă, care poate schimba întreaga ta dinamică de viață.
De aceea aleg, în mod conștient, să nu îți spun prin ce trec. Pentru că n-aș vrea să reduci ceea ce sunt la ceea ce experimentez, nici să crezi că greul e o poartă spre bine, într-un sens predestinat. Suferința nu ne face automat mai înțelepți sau mai știutori, poate doar suferința dusă conștient, oglindită în spații sigure, poate aduce sens și povață celor din jur.
Nu vreau să susțin mitologia salvării prin chin.
Încerc, pe cât pot, să păstrez un echilibru între #empatie și luciditate, între deschidere și prelucrare personală, între a te atinge și a nu te încărca și să reduc, în mine și în relația cu tine, nivelul de #entropie psihologică. Poate că asta atrage #antipatia, dar în centrul acestui triunghi de reacții, mereu o să mă găsești așa cum sunt, o să te văd așa cum ești.
