Ne-am petrecut ultimele ore din această după-amiază fără Facebook, Instagram și WhatsApp. Din obișnuință, am verificat de câteva ori telefonul, că prea era liniște și nimeni nu voia nimic și nici de cerut nu părea să îndrăznească.
Am făcut azi niște poze frumoase pe deal, la plimbarea zilnică, dar m-am decis să le păstrez până mâine, când sper să le pot trimite alor mei. Între timp m-am răzgândit și am sunat-o pe mama să o aud și să îi povestesc ce soare bun și blând era în Cluj, ce groapă mare a săpat Bali și câte-am povestit cu Prea Minunata, așezate pe iarbă și lăfăindu-ne în soare. Apoi, în jurul cinei, ne-am amintit de excursia în care plecăm cu prietenii la sfârșitul acestei săptămâni și ce bine-ar fi să ne organizăm cu ultimele detalii. Din nou mi-am dat seama că grupul nostru de WhatsApp nu funcționa așa că ne-am sunat. Eu vorbeam cu unii, soțul meu cu alții și printre apeluri, vorbeam unul peste altul despre ce spun cei pe care-i apelasem. Râdeam și ne prefăceam că e 2007, internetul ne ajută să ajungem la cei pe care nu-i putem suna cu ușurință și ne aminteam cum era ca cineva să-ți răspundă fără să stea să se gândească cu telefonul smart în mână. Mi-a trecut prin cap nebunia aceasta de a scrie mesaje și a ”ciupi”, în viața virtuală, oamenii pe care îi consideri prietenii tăi, referințe despre viața ta. Cât de mult ne-am deconectat în timp și cât de sterilă e ”noua realitate”, am gândit.
Mi-a trecut prin cap că dacă de mâine rețelele astea n-ar mai fi, v-aș scrie mailuri în fiecare zi și aș rămâne doar în atenția celor care zi de zi caută postările de pe Exerciții de Fericire. Și dacă n-ar mai fi internet?! Ei bine, v-aș lăsa indicatoare >>> SPRE MUZA >>> prin Cluj și când ați ajunge, am începe un curs pe care l-am alege prin majoritate de voturi! Iar când ați pleca acasă, v-aș îndesa în buzunar cartea Exerciții de Fericire să vă țină loc de ecranele de dinainte de somn și v-aș da cardurile, ca să fiu sigură că faceți câte un exercițiu de fericire în fiecare zi.
Dar dacă n-ar mai exista memoria telefonului? Câte numere de telefon chiar știu pe de rost și oare cum se face că cele pe care le-am memorat sunt cele care atunci când apar pe ecran îmi fac inima să sune înaintea apelului?! Și dacă n-ar mai exista deloc telefoane, la ușa cui aș merge fără teama că n-am sunat înainte și în fața casei cui aș sta până când ar ajunge?! Și dacă n-ar mai fi adrese, unde m-aș duce până când ochii mei ar recunoaște fericirea și mintea mea s-ar odihni în bucuria că în sfârșit a ajuns (unde vrea)?!
_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
Ne-am dat atenția unor canale pe care poate nu le admirăm prea tare. Că sunt influenceri, grupuri de interes sau rețele de socializare, cred că prea des ne oferim mintea, timpul și dioptriile în spații în care inima noastră nu-i. Ba mai mult, cu cât ne e capul mai plin, cu atât ne e inima mai goală. Pentru atenția noastră s-au inventat oameni de marketing cu funcții complicate și veleități specifice pentru a ne amaneta mintea. Gândurile. Timpul, VIAȚA!
Nu știu cum va fi viața de mâine încolo și cât se va schimba ceea ce azi dimineață a fost, dar știu că în intenția din acest Octombrie tocmai mi-am pus să fiu acolo unde mi-e inima, să îmi aduc aminte de cei pe care-i port în suflet și-mi curg prin gânduri, nu doar prin feed-ul de pe Facebook. Mă iau înapoi din locurile în care am intrat doar un pic, cât să nu rămân pe dinafară. Mi-am amintit că îmi doresc să rămân pe dinafară din locurile care nu mă motivează pentru că asta îmi setează direcția. Așa mi-am amintit unde vreau să fiu.
Dacă ar mai merge mailul preț de o expediere, cui l-ai trimite?
Și dacă gândul tău s-ar face scrisoare, spre cine ai expedia-o?
De-ar mai fi posibil să formezi un singur număr, pe cine ai suna?
Cui i-ai mai da un like pe Facebook pentru că are, de fapt, toată atenția ta?
La ușa cui ai suna, dintre toate ușile lumii?
