La zece ani, o fetiță se ghemuiește pe podeaua camerei ei și ajunge, fără să aibă încă vreun cuvânt pentru asta, ci doar o stare care o înghite, la prima ei concluzie despre sine: e ceva profund greșit cu mine. E o stare care o des-ființează și care e imposibil de împărtășit, oricum n-ar avea cui, părinții ei sunt niște semi-zei mânioși pe care nici dumnezeul la care bunica ei o mai duce din când în când, nu e capabil să li se opună.
Poartă starea asta cu tot corpul, în umerii strânși, în stomacul care se adună dimineața înainte de școală, în respirația scurtă și o ia drept adevăr, pentru că un copil care crește într-o casă în care iubirea vine și pleacă fără avertisment, nu poate trage altă concluzie decât că e ceva greșit cu sine. La 10 ani, e imposibil să concepi că e ceva în neregulă cu cei care îți susțin viața, așadar, copiii simt că ceea ce li se întâmplă este din cauza lor, pentru că e ceva stricat în ei.
Dacă eu sunt greșită, am măcar o șansă să mă repar, pentru că dacă lumea din jurul meu e nesigură, nu am altă șansă să supraviețuiesc.
Așa se naște umbra.
La douăzeci de ani, această tânără fuge din sine spre sine. Pleacă de acasă, schimbă mediul, aspirațiile, iubiri, prietenii, fuge cu umbra și de umbra ei în același timp, străduindu-se să (se ) compună într-un echilibru care din când în când e mișcat de umbra care îi amintește că e ceva greșit în sine.
O ține de picior.
Aleargă odată cu ea.
Fiecare început pare curat până la un declanșator emotional discret, care îi amintește că ceva nu e în regulă cu ea. Un răspuns într-o doară sau o ofertă de job care întârzie să apară, e suficient să-i aducă înapoi starea care normalizează toate ”dezastrele” din viața ei. Realizează că lumea reacționează la ceea ce este greșit în ea și o tratează ca fiind… irelevantă.
La treizeci de ani se oprește din fugă și se întoarce spre umbră, gata de luptă. Știe cum funționează această stare, îi cunoaște mecanismele, își aude corpul când o cuprinde starea de inadecvare, irelevanță și inutilitate. Terapii, cărți, cursuri, obiective personale și profesionale, seriozitate, muncă multă și o disciplină aplicată propriei vieți, cu gândul că dacă va munci destul, dacă va fi destul de bună, destul de lucidă, destul de vindecată, lucrul acela greșit din ea va dispărea. Lupta este transformatoare, de multe ori eliberatoare și cu rezultat. E tot un dans cu umbra, doar că de data asta umbra dictează ritmul luptei, cum înainte dicta ritmul fugii.
La patruzeci de ani, după primul diagnostic amenințător și o stare de epuizare colosală, umbra spune ceva ce la zece ani ar fi fost de neconceput: sunt profund greșită, dar mi-am cunoscut profunzimile și abisurile. Și nu sunt întotdeauna greșită. Simțindu-mă greșită atât de mult timp, într-o continuă nesinguranță, din cauza inadecvării mele, am realizat că uneori sunt benefică.
Femeia de acum nu se mai luptă cu umbra și nu caută o victorie asupra umbrei. E prima dată când stă lângă ea fără să se mai apere, când se așează în corpul ei simțind că ceva profund greșit i s-a întâmplt, nu este ea cea greșită.
Ce vreau să înțelegi din povestea asta este că fetița de zece ani nu s-a înșelat, ci s-a protejat. Ne-siguranța în viață e o stare psihoafectivă învățată de corp, alcătuită din strategii complexe de gestionare a siguranței, strategii în care te regăsești dacă ai fost un copil crescut într-un mediu nesigur emoțional, fizic și psihic. Inadecvarea. Senzația că e ceva greșit în tine. Împotrivirea la viața bună și la ideile care ar putea-o susține. Toate trei au fost, la un moment dat, cele mai inteligente soluții pe care le avea un copil trecut prin nesiguranță emoțională.
Cea de-a treia e cea mai greu de văzut, pentru că arată ca o alegere. O femeie de treizeci și opt de ani primește o propunere bună, o iubire statornică, o zi bună și în loc de bucurie simte cum i se încleștează maxilarul și cum respirația i se oprește la jumătatea inspirului. Asta nu e un semn de ingratitudine și nici autosabotaj în sensul moralizator în care se folosește cuvântul, ci e sistemul nervos care a învățat, cu mult înainte de ea, că binele era de obicei preludiul pierderii, și dă ”comanda” de protecție pentru a păstra starea psiho-afectivă cea mai cunoscută.
Poți înțelege perfect de unde vine nesiguranța ta, o poți numi, o poți povesti cu luciditate la terapie și tot să simți cum umerii ți se ridică spre urechi în clipa în care cineva îți spune că ești valoroasă sau atunci când altcineva nu te invită la ziua sa. Și una, și cealaltă vor fi trăite din starea de inadecvare. Ce a fost învățat de corp se dezvață tot prin corp, încet, în prezența altora, acolo unde tensiunea, controlul și retragerea pot fi simțite fără să mai fie nevoie de ele.
Pentru asta am creat Starea de siguranță, un grup de lucru OEP™ în care lucrăm cu respirația, cu atenția la senzațiile corpului și cu mișcarea, explorând stările de încordare, control și retragere, ca să recuperăm capacitatea de a simți și de a participa la propria viață. În acest program vom lucra asupra a șapte frici (foarte) corporalizate: (1) frica de autoritate și judecată (care susține perfecționismul), (2) frica de abandon (din care dăm totul și nu putem primi nimic), (3) frica de viitor (anxietatea), (4) frica de moarte (incapacitatea de a trăi la potențial), (5) frica de responsabilitate (din cauza căreia alegi să stai în zona de confort), (6) frica de a fi irelevant (este, cred eu, cea mai mare frică a unui om care a crescut în starea de nesiguranță) și (7) frica de trecut, (care apare ori de câte ori prezentul este unul bun).
Din starea de siguranță devine posibil să îți recunoști dorințele, să îți pui scopuri și să îți construiești o viață bună fără să te mai aperi de potențialul tău. Ne întâlnim în Cluj-Napoca pe 7, 14, 21 și 28 octombrie, patru întâlniri a câte trei ore, într-un grup de 10 persoane.
