E un gând de vineri, care mi-a ajuns doar acum, în noaptea dinspre sâmbătă, întârziat de experiența care încă nu avusese loc, dar pe care aveam să o trăiesc și să o desfac în fire și fire, unele conștiente, altele în afara stării mele de atenție, toate legate între mine și Viață, toate scoase din mine, dar create în afara mea.
Gândul ăsta de vineri, din care mi-am făcut o rubrică pe rețelele de socializare, ca să dau un sens personalității mele digitale, a venit, cum spuneam, în noaptea spre sâmbătă, când afară ningea ca să acopere tot ce nu ne-a convenit în anul celălalt și să ne țină festinul lui 2026, care avea abia două zile și fiecare încă îi ursea ce-i trecea prin cap. Eu mă cuibărisem lângă focul care ardea de câteva zile, cu pauze mici cât să nu facem o gaură în nori, fix deasupra casei noastre. Era miezul nopții și încă simțeam fusul orar al colindatului. Mi se oglindea luna plină în televizor și m-am întors să o acopăr cu perdeaua, când am dat peste orașul alb care zici că se auto-concepea într-o pictură creată de poeți.
Știți cât mi-a luat să trezesc toată casa?! O clipă. Apoi să-i conving să ieșim la zăpadă. Mai multe minute. Să ne îmbrăcăm, să trezim și câinele și să pornim. Încă cinci minute.
Eram toți trei, plus câinele cu nume de insulă exotică, înșiruiți pe strada albă, în orașul alb, toți și fericiți, câine, bărbat, femeie, copilă. În noaptea aceea, lumea începea cu noi, nu era niciun pas care să mai fi fost făcut pe strada noastră sau pe străzile altora.
Se făcea fericire în noi și atunci mi-a venit gândul ăsta care trebuia să-mi vină vineri, ca să am ce să vă scriu, gândul care mi-a botezat anul cât să știu ce rost îi dau și cum îl duc la trăit: trăiesc o fericire fragilă, într-o lume cu o fericire ușoară ca fulgii, ca zăpada care s-ar evapora într-o clipă dacă ar ieși acum soarele sau dacă vecinii mei s-ar trezi și ei și ar călca-o în picioare cu toții. Mi-a venit gândul acesta încuscrit cu altele răsărite din seninul experienței. Să nu vină mașini fără roți de iarnă. Dacă se udă Bali prea tare. Să nu cadă Bris și să se accidenteze înainte de competițiile de ski. Ah, uite niște nebuni cu ATV-ul în mijlocul străzii, ăștia sunt din ăia care îi omoară pe alții din cauza tâmpeniilor din capul lor.
Fericirea asta sensibilă, translucidă, e totuși corpolentă, adevărată, chiar dacă eterică. E reală, mi-am făcut-o eu pentru mine și i-am împărtășit cu ea pe toți ai mei și m-am îmbuibat și eu cu fericirea lor. E fericire bună de pus la baza a tot ce încep să ridic, chiar dacă uneori cresc ziduri care mă țin de la viața bună. Ani de zile am gândit în secret că suntem prea fericiți.
Avem prea mulți ani de căsnicie, deși suntem niște oameni încercați, dar tot suntem fericiți împreună. Trăim ca bogații, dar nu avem prea mulți bani. Ne duce mintea la tot felul de trăznăi de puști, deși avem niște ani. Avem mulți prieteni, într-o lume care se însingurează pe zi ce trece. Încă ne ceartă părinții. (Pe noi, niciodată pe nepoata lor, ceea ce cumva e o probă cu care ar trebui să le scoatem ochii, dat fiind faptul că noi am crescut-o și pare că am făcut o treabă bună…) Ne place mult munca noastră și fiecare face ce vrea cu viața lui, fără ca celălalt să-l calce pe bătături prea mult. Stăm bine cu capul, cu inima și avem trupuri puternice.
Suntem prea fericiți, am gândit până într-o vreme în care n‐am mai fost așa de fericită din cauza unor cuvine de pe o hârtie și am respirat un pic mai ușurată că începeam să fim și noi în rândul lumii. În noaptea asta, însă, odată cu ninsoarea, cade gândul ăsta, că fericirea mea prea e fragilă. Că uite, orașul e alb și noi suntem trei oameni și-un câine, martori la fericirea pe care noi ne-am făcut-o și uite, mai încolo e casa noastră pe care noi ne-am luat-o, cu toate că părea imposibil. Și starea asta de bine e pentru că n-am stat cu mâinile în sân când stări de rău se înșurubau în traiul nostru, ba chiar le-am luat de gât. Da, cam tot ce e pe lista mea de recunoștință are lângă o coloană cu prețul plătit și moneda în care am făcut-o, deci, fericirea asta dobândită, starea asta de recunoștință, armonia din care mă uit, câteodată peste lume, de-aici, de pe dealul meu, e cât se poate de reală, are densitate, dacă o ating, e grea cât o stâncă și mirosul i-l simt clar, nu e doar un iz, are gust bun, mi-e poftă de ea, se simte solidă ca un munte de sare care, deși simți că-ți rămâne pe degete când îl pipăi, e infinit în fața capacității de a-l consuma din atingeri.
E ditamai fericirea, Georgiano, dragă, poți să sari pe ea cu patinele, dacă vrei., a continuat gândul meu de vineri spre sâmbătă noaptea, cu un alt gând. Mi-a plăcut așa de mult starea asta legată în mine, mi-am văzut așa de clar viitorul în care pășesc cu credința asta, că fericirea mea e robustă și că îmi poate ține toate fricile puse în mine de mame și tați care s-au temut de viață dinainte să fiu eu la rând la trăit, cu mult înainte ca lumea să arate așa de fericită în alb și câinii să fie plimbați de oameni și copii să facă poze cu telefonul mobil.
Mă întorc către toți cei din care vin, din această zi de aproape închegat trei ianuarie și le spun: a fost odată când fericirea a durut, iubirea a înșelat, succesul a ucis, bogăția a pus în pericol, prietenia a trădat, frumusețea a suferit și tinerețea a plătit!
A fost odată și a trecut vremea când aveai nevoie de permisiunea lui Dumnezeu ca să trăiești, când viața îți era dată și luată, fără să simți că ai dreptul la ea.
A fost odată când așteptai să se întâmple fericirea și nu știai să o faci să se întâmple.
.
.
.
Acum e vremea mea. Sunt eu la trăit și trăiesc fericirea asta barosană fără să mai aștept pedeapsa.E ditamai fericirea în mine și o voi lăsa moștenire celor care vin din mine, dezlegând-i de frica de viața bună. E rândul meu la fericire și va fi o dată ca nicio altă dată dinaintea mea.
