Vorbim mult despre emoții, am învățat să le recunoaștem, să le numim, să le reglăm și să le exprimăm, totuși vorbim mult mai rar despre starea din care aceste emoții se ridică, despre configurația mai largă și mai tăcută în care gândim, percepem, reacționăm și ne așezăm față de ceilalți.
Am susținut zilele trecute un atelier despre stările psihoafective pornește de la o întrebare simplă în formă și adâncă în consecințe, o întrebare care mută privirea de pe ceea ce se vede pe ceea ce susține: nu doar ce simt acum, ci din ce stare funcționez? (Am lăsat atelierul la finalul articolului!)
Când spun „stare psihoafectivă” folosesc un concept de lucru, prin care descriu o configurație relativ globală, psihocorporală, care dă tonul experienței într-un anumit interval și care cuprinde nivelul de activare fiziologică, tonusul muscular, respirația, orientarea atenției, dispoziția afectivă, impulsurile de acțiune, felul în care interpretăm ceea ce ni se întâmplă și posibilitățile pe care le percepem ca fiindu-ne la îndemână. Termenul nu desemnează, în știința psihologică, o categorie unică și universal standardizată, ci adună laolaltă mai multe direcții de cercetare, de la afectul de bază și dispoziție până la reglarea autonomă, procesele interoceptive, cogniția întrupată și relația dintre corp, creier și context, și tocmai de aceea mi se pare important să nu tratăm starea psihoafectivă ca pe o entitate misterioasă sau ca pe un „program” fix, ci ca pe o organizare dinamică a experienței.
Emoția nu este același lucru cu starea. O emoție este, de regulă, un episod mai scurt, îndreptat către un obiect, un eveniment sau o situație: mă înfurie ceva, mă sperie cineva, mă bucur de o reușită, iar ceea ce simt are o anumită intensitate, o anumită direcție și, în mod obișnuit, o evoluție în timp. O stare poate dura mult mai mult și poate organiza felul în care percep un șir întreg de situații care, privite din afară, nu au nimic în comun. Pot să simt frică într-un moment concret, dar pot la fel de bine să funcționez dintr-o stare de vigilență, în care corpul meu caută neîncetat pericolul, chiar și atunci când nu există nicio amenințare imediată; pot să simt rușine într-o împrejurare anume, dar pot și să trăiesc dintr-o stare de invizibilitate, în care mă așez în relații ca și cum ar fi mai sigur să nu fiu văzută.
Diferența nu este una absolută, pentru că aceeași experiență afectivă își poate schimba statutul în funcție de durată, de frecvență, de context și de rolul pe care ajunge să îl aibă în organizarea vieții psihice. Disprețul, de exemplu, poate fi o emoție care apare într-un moment anume și se stinge odată cu el, dar poate deveni stare atunci când mediul impune sistemului meu nervos să normalizeze experiența și să structureze constant felul în care mă raportez la oameni și la lume.
Cercetarea asupra afectului susține ideea că experiența afectivă nu este alcătuită doar din emoții discrete, separate unele de altele. Modelele dimensionale descriu afectul prin valență, plăcut sau neplăcut, și prin activare, energizat sau lipsit de energie, iar aceste dimensiuni, deși nu explică singure întreaga viață emoțională, ne ajută să înțelegem de ce putem avea o stare corporal-afectivă cu mult înainte de a ști ce emoție trăim sau cum să o numim (Modelul circumplex al afectului).
Din starea în care suntem, lumea arată diferit, fiindcă o stare nu se adaugă pur și simplu peste gânduri și emoții, ci influențează felul în care acestea se formează, se colorează și sunt interpretate. Când funcționez dintr-o stare de amenințare, corpul meu este orientat în întregime către detectarea riscului, astfel încât o întârziere poate părea respingere, o observație neutră poate părea critică, iar o oportunitate este cântărită mai întâi prin întrebarea „ce ar putea merge prost?”. Când funcționez dintr-o stare de siguranță, aceleași date se organizează altfel: observ mai multe nuanțe, am acces la mai multe posibilități de acțiune și pot tolera mai ușor incertitudinea, ceea ce nu înseamnă că siguranța mă face incapabilă să observ pericolul, ci doar că nu orice situație mai este tratată automat ca o amenințare.
Relația aceasta nu este însă unidirecțională. Gândurile, emoțiile, comportamentele, relațiile, somnul, durerea, hormonii și contextul pot modifica, la rândul lor, starea psihoafectivă, așa încât nu avem o ierarhie simplă în care corpul este „adevărul”, iar mintea doar o eroare, ci un sistem interdependent, în care fiecare parte o informează pe cealaltă.
În atelierul de mai jos discutăm și despre relația dintre stările psihologice și procesele fiziologice. Este corect să spunem că hormonii și neurotransmițătorii participă la modularea stărilor afective, dar nu este corect să spunem că un singur neurotransmițător produce o anumită stare, ca și cum anxietatea ar fi pur și simplu „lipsă de serotonină”, iar fericirea „prea multă dopamină”. Stările psihofiziologice rezultă din interacțiunea mai multor sisteme, nervos, endocrin, autonom, imunitar și cognitiv, aflate în relație permanentă cu mediul. Hormonii pot influența activarea, dispoziția, energia și reactivitatea, după cum stresul perceput, somnul, relațiile și comportamentele pot modifica, la rândul lor, activitatea hormonală și autonomă.
De aceea, în loc să ne întrebăm care este substanța chimică responsabilă pentru starea noastră, este mai util să observăm configurația întregului sistem: cum respir, cât de tensionat este corpul, unde se duce atenția mea, ce anticipez, ce impuls de acțiune apare și ce posibilități percep ca fiind disponibile. Interocepția, procesul prin care sistemul nervos detectează, interpretează și integrează semnalele provenite din interiorul corpului, este esențială pentru această explorare, și ea nu înseamnă doar să „simți corpul”, ci să observi felul în care semnalele corporale participă la construirea experienței afective.
Putem moșteni o stare? Aceasta este una dintre întrebările centrale ale atelierului și una care cere multă prudență. Nu există dovezi că moștenim literalmente amintirile emoționale sau stările psihologice ale părinților și bunicilor noștri. Nu preluăm, ca pe un obiect, frica unei bunici sau rușinea unui părinte. Există însă mai multe mecanisme prin care experiența familială poate influența dezvoltarea noastră: materialul genetic, mediul intrauterin, reglarea fiziologică, stilurile de atașament, învățarea relațională, climatul familial, practicile educaționale și transmiterea unor modele de interpretare și de reacție. Cercetarea asupra stresului prenatal indică faptul că stresul, anxietatea sau depresia maternă din timpul sarcinii pot fi asociate cu modificări ale dezvoltării fetale și cu anumite vulnerabilități ulterioare, fiind discutate mecanisme precum funcționarea placentei, axa hipotalamo-hipofizo-suprarenaliană, inflamația, interacțiunile genă-mediu și procesele epigenetice. Aceste rezultate descriu influențe probabilistice, nu destine individuale și nu demonstrează transmiterea unei „stări” în sens literal.
Ceea ce se poate transmite între generații este, mai degrabă, o împletire de predispoziții, de condiții de dezvoltare și de moduri învățate de a răspunde lumii.
Un copil crescut într-un mediu imprevizibil poate învăța vigilența, un copil care a trebuit să nu deranjeze poate învăța invizibilitatea, iar un copil responsabilizat prea devreme poate ajunge să funcționeze din control și hiperr-esponsabilitate. Aceste organizări nu sunt condamnări, ci adaptări care au avut, la un moment dat, o logică a lor, iar dificultatea apare abia atunci când mediul s-a schimbat de mult, dar corpul și sistemul nervos continuă să răspundă ca și cum vechiul pericol ar fi încă prezent.
De ce poate succesul să activeze frica? Una dintre situațiile pe care le discutăm în atelier este aceea în care o persoană își dorește să reușească și, pe măsură ce se apropie de reușită, începe să simtă neliniște, panică sau teamă. La prima vedere pare o contradicție: dacă îmi doresc acel lucru, de ce mă sperie tocmai apropierea lui? O explicație posibilă este că succesul nu schimbă doar ceea ce obțin, ci și poziția în care mă aflu: devin mai vizibilă, sunt evaluată, port mai multă responsabilitate, pierd o formă de familiaritate, iar pentru un sistem nervos obișnuit cu prudența sau cu instabilitatea, o schimbare pozitivă rămâne totuși o schimbare și poate, prin urmare, să activeze vigilența. Metafora bolovanului care se poate rostogoli peste mine în timp ce urc este imaginea unei astfel de organizări: omul ajunge în locul pe care și l-a dorit, dar nu poate pur și simplu să rămână acolo, iar în loc să se bucure de perspectivă, corpul lui anticipează catastrofa. Asta nu înseamnă că orice teamă de succes provine dintr-o traumă sau dintr-un eveniment familial, ci este o ipoteză care trebuie explorată în contextul concret al fiecărei persoane, nu o explicație universală.
Ce înseamnă, atunci, să lucrezi cu o stare? Primul pas nu este să forțăm schimbarea, ci să înțelegem din ce configurație funcționăm, iar pentru aceasta nu este suficient să folosim etichete generale precum „sunt anxios”, „sunt furios” sau „sunt blocat”, fiindcă două persoane pot folosi același cuvânt pentru experiențe corporale, relaționale și comportamentale foarte diferite. Una poate trăi anxietatea ca pe o presiune în piept și ca pe nevoia de a verifica totul, alta ca pe un gol în stomac, o pierdere a orientării și imposibilitatea de a începe: numele este același, dar harta interioară diferă.
În atelier, numirea stării nu este un exercițiu de etichetare rigidă, ci o încercare de a descrie cât mai exact experiența: ce face corpul, unde este tensiunea, ce se întâmplă cu respirația, către ce se orientează atenția, ce impuls apare și ce acțiuni par imposibile. Această descriere îi oferă minții un reper și transformă o experiență vagă într-una observabilă, însă observarea nu este același lucru cu schimbarea întrupată, iar a înțelege de ce reacționez într-un anumit fel nu înseamnă automat că sistemul meu nervos a învățat deja o altă posibilitate.
Direcția de lucru pe care o propun prin Origin Embodiment Process™ pornește de la experiența corporală directă și folosește atenția interoceptivă, explorarea spațială și mișcarea pentru a observa starea din care persoana funcționează și pentru a verifica dacă există o posibilitate reală de deplasare din acea configurație. Întrebarea „te poți mișca de aici?” este, în același timp, literală și metaforică.
Uneori corpul nu este pur și simplu „blocat” într-o imagine mentală, ci este organizat într-un anumit fel, iar postura, tonusul, respirația și orientarea limitează acțiunile care îi sunt accesibile. Într-o stare de încordare, de pildă, poate fi dificil să percep alternative, să vorbesc limpede sau să mă orientez către ceilalți. Explorarea nu urmărește să smulgă persoana din starea sa și nici să o convingă să adopte o stare pozitivă, ci se desfășoară gradual, cu respect pentru ritmul corpului, fără a induce prin sugestie o experiență care nu este accesibilă în acel moment. Mișcarea poate fi foarte mică, o schimbare a poziției, o altă orientare a privirii, o deplasare într-un alt loc, o modificare a respirației sau observarea unei diferențe de tonus, iar ceea ce contează este ca schimbarea să fie resimțită și verificabilă în experiență, nu doar afirmată intelectual.
Îți las mai jos atelirul despre stările afective care ne guvernează viața. Scrie-mi, cu întrebări!
