Sunt câteva luni de când m-a pălit această conștientizare venită dintr-o discuție în glumă, pe care am avut-o cu Marcela în timpul unei pauze de masă, dintr-o zi a programului •Din corp în vindecare•.
Stăteam amândouă în micul birou în care ne retragem în pauzele din program, pentru a vorbi despre oamenii noștri sau, ca acum, pentru a mânca și a râde. Între noi două apare o gâză, suficient de mică pentru a continua să mâncăm, privindu-i traseul, dar destul de mare cât să nu se potrivească cu mediul. Știam amândouă că trebuie să facem ceva cu ea, iar eu, cunoscând-o bine pe Marcela, mă așteptam că o va lua pe un șervețel și o va elibera pe geam. Marcela știa că eu aș face la fel și, în secunda în care fiecare ne aproximam următoarea mișcare, deși ne țineam cu stoicism de furculițele care ne alimentau, eu am omorât gâza. A fost aproape instinctiv, contraintuitiv pentru ce se aștepta Marcela și destul de alarmant pentru mine, care deja simțeam în braț corpul strivit al gâzei.
Marcela, cu care am bătut lumea asta de la sfintele icoane creștine din Hagia Sofia până în inima budismului himalayan, se uită la mine cu un zâmbet care trage la răspundere. Știm amândouă că orice vietate e sfântă și, după cum ne-au învățat budiștii, poate să-ți fi fost ceva rubedenie în altă viață. Deci, nu-i frumos să o sfărâmi pe maică-ta din altă viață în timpul prânzului din viața asta.
Nu ajung la rușine sub privirea ironică a Marcelei, ba chiar o sfidez cu o atitudine răzvrătită de adolescentă care le știe pe toate: Știi ceva, iubito?! Eu nu vreau să o las pe maică-mea să se târască pe-aici în viața asta. Mai bine o eliberez din Samsara și îi redau Paradisul! Sigur toate mamele mele din trecut merită o viață mai bună!
Marcela râde cu poftă.
Și cine o cunoaște, știe că atunci când Marcela râde, antidepresivele sunt o invenție absurdă.
Nu mai știu dacă eu sau ea, în completarea funeraliilor gâzei, am spus: yeah, sometimes, the killer is the healer. Și iar am râs, de cred că s-au veselit toate perspectivele noastre, din viețile trecute, prezente sau cele pe care le trăim doar în gând.
Mi-a mai revenit apoi gândul acesta, până când a devenit titlul unei stări pe care am procesat-o într-o discuție cu Dumnezeu.
Era cam așa.
Doamne, de ce, uneori, oamenii care spun că ar sări în foc pentru mine sunt cei care îmi dau foc?!
Pentru că umbli cu gazul deschis. Ești vulnerabilă la focul celor din jur.
Poate că nu merg eu destul la biserică, Doamne, dar de slujbă pentru scurgeri de gaz n-am auzit.
Oamenii sunt resursă și realizare unii pentru alții. Unii, rămân să fie resursă, de frica de a-și trăi propria realizare, alții devin preocupați doar de propria realizare, uitând să fie resursă pentru cei din jurul lor. Ești ființă nelimitată prin inspirația și creativitatea ta, iubire și inspirație și în același timp, ai un timp, un corp și un nume pe care le poți duce la realizare.
Știu. Am niște programe cu acest scop de realizare.
Știi, dar ai întrupat starea de realizare?!
Una e să crezi în Viață și alta e să fii una cu Viața.
Poți să crezi în Dumnezeu, dar să fii lipsită de starea de dumnezeire. Credincioșii sunt cei care au învățat sacrificiul de sine, trăitorii în duh sunt conduși de Viață și primesc, oferind, realizează, inspirați fiind de realizările celor din jur. Viețuitorii sunt datori cu o moarte și se sacrifică clipă de clipă, datori fiind morții. Dar cei treziți la Viață, oamenii vii, sunt angajați în propria lor viață.
Așadar, oamenii care mă aruncă în flăcări sunt cei care îmi arată propriul sacrificiu și îmi deconspiră jurământul de sărăcie, sacrificiu și dezinteres față de propria realizare.
Exact. Ei îți arată disponibilitatea ta de a răsplăti dragostea celor din jur, ajutorul și resursele lor, cu dreptatea făcută de tine. Să răspunzi la iubire cu dreptate, e ca și cum ți-ai stinge lumânările de la tort cu gaz!
Îmi vine să-mi cer scuze tuturor celor cărora vreodată le-am refuzat ajutorul și mai ales mie, pentru toate momentele în care n-am știut să-i dau voce părților mele neajutorate.
Ține cont că cei care nu știu să primească, cheltuie din propria energie și asta îți aduce note de plată care sper să te coste doar bani, nu sănătate.
Mi-e mai clară ca oricând starea asta de a fi aptă pentru a primi ajutorul, de a primi dragostea și recunoașterea, ca angajament față de numele, corpul și timpul acesta al vieții mele! Înțeleg acum. Criminalul e una cu vindecătorul, până când sinele decide viața!
(Dialogul interior, cu Dumnezeul-interior, are harul de a ne traduce idei și expresii, la nivel de stări și realizări, motiv pentru care, îi voi fi mereu recunoscătoare lui Neale Donald Walsch, care, în urmă cu mulți ani, s-a uitat în ochii mei și mi-a promis că mereu voi primi un răspuns când o să mă adresez Dumnezeului lăuntric. Uneori, chiar de la Dumnezeul tuturor dumnezeilor lăuntrici!)
(Scris cu gândul la D., sora mea de suflet)
