Ce n-am realizat până la 38 de ani

Știu că de obișnuiește ca la fiecare an împlinit să calculezi realizările, dar pentru că fac asta de când am împlinit 25 de ani și am scris prima socoată de felul acesta, cu Prea Minunata dormind pe mine, în sunetul dansului degetelor mele pe tastatura calculatorului, simt să schimb perspectiva. Anul 37 din vremea meu a fost unul ușor în munca din afară și greu din perspectiva muncii dinăuntru. M-a(m) tăvălit, perpelit, julit în colțurile nedefinitei mele deveniri, m-am predat în cea mai adâncă mare – și la propriu, și la figurat, m-au lovit cele mai aprige vânturi – la fel de metaforice precum un cui pe care calci când alergi fericit prin lanul de secară. Că alt lan nu-mi vine în minte și măcar așa îmi amintesc că sunt încă tânără și merită să mă înfoc acum în plămădeala vieții, decât mai încolo, când probabil voi căpăta păreri fixe despre mine și toleranța celor din jur în ceea ce mă privește va fi atât de mare încât nu mi se vor mai cere prea multe. 

Împlinesc astăzi 38 de ani, sunt buni toți, nu pentru ce au însemnat separat, ci pentru cum s-au investit unul în celălalt, cum au rodit în clipa de acum și cât spațiu bun mi-au făcut, astfel încât, atunci când nu mi-e bine să strig din toate simțurile și să-mi alertez toate ajutoarele, astrale sau pământene. Pe de-o parte, îmi dau seama că am ajuns să-mi fie atât de bine încât nu mă mai ascund când mi-e rău. Într-o lume instagramabilă, prin acest articol de blog vă invit să vă identificați prin poza de buletin, fără a mai adăuga alte brizbrizuri și filtre. 

Mai încolo, în alergarea asta prin gânduri și timpul vieții mele, o să găsiți o alambicată expunere a nerealizărilor mele, cele pe care le știu de aici de unde mă văd. Nu-i de plâns, sunteți în siguranță să continuați să citiți dacă vă aflați în spațiu public, dar nu-i nici de râs, ceea ce oricum n-ar fi prea problematic dacă purtați masca ce vă separă de monstrul sezonului. Pornind de la el, una din nerealizările mele este preocuparea excesivă pentru muncă. Nici chiar pandemia nu m-a putut opri, și aici nu mă refer doar la munca pe care voi o cunoașteți prin exercițiile de fericire, ci la munca în sine. Dacă nu aspir, gătesc și astea două le pot face să se întâmple în paralel cu gânditul unui articol sau găsirea unei soluții în munca de la birou. Înțeleg ce înseamnă să stau și am învățat să mă odihnesc de-adevăratelea, dar îmi iau energie din munca mea, din fiecare om care pleacă mai bine decât a venit, din fiecare companie-client care înțelege importanța educației emoționale și fiecare familie care se dedică unul altuia după ce copilul ajunge acasă de la un curs C.R.E.S.C..  

Mergând mai departe din această neîmplinire, ajung la faptul că nu m-am bucurat de succes. Au fost momente de laudă profesională și ele nu au legătură nici cu programele de educație emoțională și spirituală care mă prezintă fără să mai fie nevoie să o fac eu, nici cu lansarea primei mele cărți chiar în Muzeul Național al Literaturii Române, nici cu apariții la TV sau pe coperta revistei Marea Dragoste. Succesele la care m-am raportat până acum s-au întâmplat în intimitatea unei ore de terapie sau a unei grupe de curs din care au plecat fericiți, cu voința și puterea redefinite. Ori după ce un copil a renunțat la gândul de a se sinucide pentru că a primit o idee mai bună din Cursul de Relaționare Emoțională și Spirituală pentru Copii. Le-am trăit aceste momente de bucurie, recunoștință pentru ceea ce sunt și mulțumire Cerului pentru ghidaj. Dar nu m-am lăsat să mă bucur mai mult de o zi de aceste mici, mari, mărunte, sau ne/însemnate dovezi care definesc succesul. După 24 de ore, bătăile inimii mele s-au temperat, endorfinele s-au moderat și am continuat să aspir, să gătesc, să scriu, să muncesc. Mi-am propus ca în viitor să mă bucur mai mult, să mă las lăudată și să învăț să mă laud. 

Așa ajung la nerealizarea recunoașterii mele, în fața mea. Îmi spun mereu că am șansa de a trăi în aceste timpuri în care toate îmi sunt la discreție, am posibilitatea de a face mai mult decât au putut face toți oamenii dinaintea mea. Cultul personalității ar fi imposibil unui om care își dă singur peste mână de fiecare dată când instinctul îi întinde brațul după vreun premiu al vieții. Cu toate acestea, am o perspectivă foarte bună despre mine, dar cum ajunge să fie împlinită se și schimbă cu o idee mai bună. Totuși, nu vreau să trec mai departe fără să mă menționez o realizare dobândită în ultimii ani: să-mi sărbătoresc ”bornele” devenirii. După ce am împlinit câte-un vis, câte o idee ce părea greu de atins, sărbătoresc. 24 de ore și apoi mă întorc la ”munca de jos”, de la poalele unei noi idei. 

Poate, ar mai merita trecută și această nerealizare: neîncrederea în ”premiile” celor din jur, în bornele lumii, în pragurile oamenilor, în putințele și neputințele stabilite de ei. Poate pare o realizare, dar, dimpotrivă, este una dintre convingerile care ne obosesc și ne dau sindromul ”pantofiorilor roșii” descris în una din poveștile culese de Clarissa Pinkola în Femei care aleargă cu lupii. Laudele celor din jur ne împlinesc nevoia de confirmare pe care o avem cu toții, din fragedă copilărie. A ne priva de recunoașterea oamenilor ne însingurează și deseori ne face invizibili pentru cei din jur, care se simt respinși văzându-și insignifiantă scala de valori. Într-un mod echilibrat, îmi propun ca de acum încolo să mă uit în gura lumii și să mă bucur de ce-mi aduc fără să cer și îmi confirmă dinafară ceea ce onorez înăuntru.

Faptul că nu am o rutină în a face sport, că mereu simt că mi-ar prinde bine încă un curs, încă o carte, încă o școală, că-mi găsesc puțin timp pentru scris, deși – indiferent de rezultat, îmi aduce atât de multă liniște, că prea des aleg solitudinea în defavoarea prietenilor, sunt alte nerealizări pe care îmi doresc ca peste ani să le fi schimbat în împliniri, bucurii ale propriei realizări de sine. 

Împlinirile și nerealizările noastre sunt perspectivele pe care le remarcăm la noi din prisma pe care o putem cuprinde din locul în care acum ne privim. Ceea ce pentru noi este o realizare, uneori, alții o privesc ca firesc și Doamne, de câte ori, nerealizările noastre sunt alegeri de viață pentru cei care ne privesc din propria lor ogradă. Viața, dragii mei, este un catalog cu de toate și din acest motiv, ne putem face gestiunea neîmplinirilor noastre tocmai pentru a alege viitoarele realizări de pus în ”coșul” de achiziții al viitorului!

Cu bucurie și un pic mai trecută prin gestiunea timpului și a propriilor gânduri,

Georgiana