Să nu duci în deșert ceea ce deja ai și ești!

Țineam minte, când eram copil, toate lucrurile frumoase pe care le vedeam la cei din jurul meu, oameni mari sau mici, la fel ca mine. Penare colorate, stilouri felurite, haine sau jucării nemaivăzute… În același timp, mă bucuram ca în prima zi pentru lucrurile pe care le aveam de multă vreme și îmi spuneam în gândul meu de copil care năștea zi de zi câte o emoție: iată, sunt eu cea care are o carte atât de frumoasă sau ce bucurie să fiu eu cea care poartă acești pantofi…

Pe vremea aceea, o rochiță frumoasă sau un ghiozdan nou, chiar puteau aduce fericirea, o stare din care eu reușeam să fiu o elevă mai bună, un copil mai vesel, o copilă care experimenta recunoștința. Țin minte că și atunci când am mai crescut, aveam o profundă recunoștință pentru lucrurile de care ai mei mă rugau să am grijă, nu doar pentru că erau procurate din banii munciți de ei, ci și pentru că nu se găseau atât de ușor.

Astăzi, nu-mi mai fac griji dacă bluza mea pătește ceva iremediabil și e în firescul lucrurilor să înlocuiesc ceea ce nu mai funcționează, nu-mi mai place sau de care m-am plictisit. Astăzi, spre deosebire de copilărie, eu dau valoare lucrurilor care în trecut îmi dădeau emoție, stare, energie… Oricât de multe și frumoase lucruri am acum, oricât de dragă îmi este casa mea de pe dealul Clujului, când sunt indispusă, toate cele din jur își pierd valoarea. 

Dacă aș ”îngheța” în acest acum, dacă o eternitate de sori și corpuri cerești ar da ocol acestei planete pe care locuiesc, dacă laptopul din care vă trimit aceste rânduri, telefonul la care răspund când și când, crema pe care o pun pe față, familia și copilul meu, bărbatul și prietenii mei de aici și de acum, oamenii care mă citesc și care-mi vin la cursuri, blugii pe care nu-i suport dar îi port când vreau să mă ascund, țările pe care le-am văzut și peisajele în care am respirat din toată inima, cărțile pe care mi le adun în bibliotecă, pe pereți și sub paturi, dacă tot ceea ce am acum și sunt deja ar rămâne fix așa cum este, ar fi suficient, pentru mine?!

Uneori, dorințele sunt o valută pentru care dai la schimb ceea ce ești deja. Îmi place schimbarea și m-am antrenat să ader la acele schimbări potrivite mie: de tehnologie, stil, idei, convingeri, principii. Sigur, Viața m-a pus față în față cu anumite schimbări de care nici nu voiam să aud și m-am trezit uneori modificată, alteori transformată. Știu și simt schimbarea ca fiind o constantă, iar ultimii doi ani mi-au trâmbițat ideea aceasta în toate formele, dar în acest sfârșit de an și după o vreme bună, mă uit la tot ce sunt și mă înconjoară și simt: aceasta sunt eu și ce bine-mi vin toate cele din jurul meu! Mă surprind în gândul acesta simplu, venit de dincolo de recunoștință și care împlinește un grad de conștientizare: sunt eu cea care aprinde această lumânare pe blatul de bucătărie și tot eu pornesc aparatul de cafea pe care o voi bea în această cană frumoasă. Ce bine-mi încălzesc picioarele papucii aceștia de casă, ce bine scriu cuibărită în canapeaua din terasă, cu încălzitorul care îmi dogorește obrajii, ce bună e viața mea, chiar și iarna!

Când nu-mi mai ajung, când simt că alții aleargă mai repede în jurul meu, când în competiția dintre ceea ce sunt și ce vreau să fiu, simt că pierd, îmi amintesc să mă uit în jurul meu și simt, chiar simt, că tot ce sunt și se vede că sunt, tot ce am și se vede că am, pe tot ce pun mâna sau gândul, are o bucată din mine, mă deține în măsura în care dețin emoția manifestării acestora în viața mea și dacă timpul s-ar opri și aș rămâne fix aici, e totul bine.

”Să nu duci în deșert ceea ce ești acum, să nu iei de-a gata ceea ce ai deja, nu ți le-ai făcut tu, ci le-ai atras prin ceea ce ești!”, îmi spune Vocea care oprește toate vocile gălăgioase din capul meu. Nu pentru că vreau mai mult mă bucur de bucuria de acum, ci pentru că ceea ce sunt eu, în înțelegerile și puterile mele, în bucuria și emoția mea, în vibrația și conținutul ființei mele, mă definește și mă conține profund.

Sunt lucruri pe care le-aș dori schimbate?! Absolut! Am dorințe pe care încă nu le-am împlinit?! Desigur. Toate acestea cresc în grădina mulțumirii de ceea ce sunt deja, nu în deșertul încins al reproșului și neîncrederii în mine, Dumnezeu și Viață!