Cand nu stii cum sa faci, Iubeste! Sau despre cum nu avem n i m i c de facut!

Atunci cand predai ceva, daca începi sa te iei in serios – si asta se întâmpla la scurt timp de cand incep cei carora te adresezi sa te ia in serios, poti sa iti pierzi avantajul de a avea dubii. Eu cred ca e un mare avantaj! Sa nu fii sigur… Sa zici ca poate fi si, si! Mi se par deștepți oamenii care au dubii si in ultima vreme, ii vad puternici. Sunt genul ăla de oameni care asculta raționamentele științifice, dar caută și confirmările din sufletul lor, facand astfel stiinta sa se bucure ca a capatat aprobarea lor. Zic ca sunt puternici pentru ca in clarificările lor, admit că dacă lucrurile par de mai multe feluri, chiar pot fi!

Anul acesta, de-ar fi să se încheie acum, a fost anul proiectelor, al ideilor si al entuziasmului! Am simțit ca lucrurile se întâmpla prin mine si m-am bucurat ca le sunt martoră!

Am început anul formînd grupul de studiu pentru Cursul de Miracole si in scurt timp am devenit, împreună, primul grup de studiu din Romania, recunoscut de ACIM. Am consolidat cursul C.R.E.S.C., prin faptul ca am invitat la fiecare curs cate un adult, care sa fie observator al acestui program si al schimbarilor produse in cadrul lui. Am susținut 17 cursuri, in 23 de săptămâni. Am intrat in studio pentru a înregistra EXERCIȚII DE FERICIRE – 8 exerciții pentru a-ti exersa fericirea, un audio book practic si pragmatic care sa îi însoțească pe cei care s-au prins ca sunt mai mult decât încape intre pălărie si ghete. M-am apucat de scris si la cum se arata, EXERCIȚII DE FERICIRE – Culegere de probleme de viață va vedea lumina tiparului anul acesta. (Amândouă materiale vor putea ajunge la voi pana in Noiembrie.) Am organizat primul Retreat de Fericire in Bali. Am pus in formă o tabără adresată cuplului mamă – fiică, un proiect inspirat de prietena mea Iulia. Am eliberat a 100-a diplomă în cadrul programului C.R.E.S.C si cu ocazia asta, mi-am pus 100 de dorințe. Am adus-o pe Romina în echipa de comunicare a CopiiCurcubeu și oricât zice ea că abia se simte contribuția-i, eu o văd mare!
Despre planuri, cum să-uri și ce sa o urmeze, nu mai zic, ca sunt multe si se vor lasa cu urmari!

Și in toate efervescenta lucrurilor, cu tot entuziasmul trait, într-o zi, deodată, mi-am șters programul pentru următoarele două luni. Că… așa am simțit. Sau, dacă ar fi să mă uit în urmă, că n-am mai simțit firesc cum simteam in mod obisnuit.

Mi-am zis ca sunt obosita. Ca sunt doar un singur om care pune si primeste energie din multe surse. Căci pe lângă cele de mai sus, activitatile in care am decis sa pun suflet sunt și ele niste „copii răsfățați”, care cer atenție. M-am gândit că vreau o pauză, doar de dragul de a mă răsfăța eu. Am sperat că voi putea să mă ofer Prea Minunatei mele cu extra timp, energie si folos. Dar ea mi-a spus ca e (si mai) fericita atunci cand eu sunt fericita, orice-as face si oriunde-as fi, asa ca am cautat altceva. Am zis ca m-am supărat pe Lume. Dar nimeni nu mi-a facut nimic. Ba dimpotrivă. Orice+mi spuneam, linistea răspunsurilor se lasa asteptata.

M-am lăsat dusă in simțire, anulând primul eveniment, începând cu acea zi. „Până la noi clarificări!”, mi-am zis.

Prima bucurie primită a fost ca mi-am primit inapoi… dubiile. E o pauza benefică sau e un atac de panica?! , gandeam! De ce fac ce fac?! Si… de ce?!

De ce avem mereu senzatia ca e ceva de facut si ca ceva ar depinde de noi?!

În câteva zile, mi-am primit inapoi dreptul de a judeca! Aaaah, asta e ca atunci cand decizi sa fii vegetarian, urmând retetele altora si ignorand mesajul corpului. Astfel, cand dai de prima ocazie in care nu se uita nimeni la tine, iei halca de carne si o devorezi sub masa! Asta a fost momentul in care am început sa ma observ ce fac, ca si cum ar mai fi o Georgiana mica de-asupra mea. Gânduri precum ‘Oamenilor le plac soluțiile complicate’, ‘Ne meritam soarta!’ (Deh, m-a prins si in campanie electorală!), ‘Suntem peste măsură de critici’ – in timp ce judecam diverși oameni şi situaţii cu care interferam.

In doua zile, eram mai obosită decât in ultimele șase luni.

Etapa a treia a fost grea. Dar salvatoare! Am început sa dau vina! Pe vreme, pe Cluj: (‘noi niciodata nu avem vara!’), pe stat, politicieni – mai ales Primari, pe cei care merg pe pista de bicicliști, pe șoferii… de-mai-multe-feluri. Pe cei din restaurante, pe profesori, pe copii (alții și a mea), pe părinți (alții și ai mei), pe bărbați (alții și al meu), pe Timp…
Am dat, pe rând, vina pe toți.

Eram și mai obosită. Și tristă.

Iar cand ajung sa fiu trista, ma duc in Natura. Un ‘loc’ in care am simțit nevoia conștientă de a fi cu adevărat, doar de câțiva ani încoace. Ma așez pe iarba, imi sprijin spatele de un copac si-i spun: ia ce vrei de la mine si da-mi ce crezi ca am nevoie!
Si ma las sa fiu Natură!

A funcționat si de data asta. Mi-a dat pacea de a trece prin toate asa cum sunt, fara a ma opune. Dar inca nu vedeam ieşiri. Inca mi-as fi dorit sa se facă liniște in Dubiile mele, sa se oprească Judecățile si să ard lista de vinovați.

Lumină, adu Lumină in sufletul meu, să văd și să simt!

Și s-a întâmplat să apară o situatie pe care să NU o POT rezolva. Sa cunosc un copil căruia nu-i puteam rezolva situația și nici sa vad cum il puteam ajuta. Mi-am spus: deci de-asta a trebuit sa ma opresc din tot ce făceam! Ca sa inteleg ca sunt atat de multe lucruri pe care habar n-am cum sa le gestionez, de care n-am mai auzit si pe care nu credeam ca le pot vedea. Ca nu pot schimba vieti (mai ales parinti!), ca toate “retetele” mele devin niste vorbe deplasate, in fata unui suflet de copil aruncat dintr-o parte in alta, ca toata filozofia vorbelor “totul e perfect in lumea asta” imi aduce revoltă, când sunt situatii în care dreptatea pare o şansă, nu un dat. M-am simtit mica, gandindu-ma la bietul copil care are doi parinti, dar niciunul si un singur vis: sa se simta al cuiva. Iar faptul ca nu gaseam raspuns la intrebarea ce pot sa fac, ma facea neputincioasa si… trista. Astea sunt momentele in care, vorba unui bun prieten, iti vine să-ţi pui cărţile pe foc!

Ce pot sa fac pentru acest copil?! Cum sa fac sa ii fie bine?…

… parea a fi singurul gand din capul meu.

Iubeste-l!

A zis Vocea din cap.

Nu e intotdeauna despre facut ceva! De fapt, nu e niciodata despre facut ceva! Ai zis acum ceva vreme ca te vei opri din ce predai si vei tine cursuri cu tema “Suntem dezlegati de a face” sau, “Nu avem nimic de facut!”. Credeai că glumeşti. Oamenii chiar au râs. Ai uitat?!  Nimic nu depinde de tine si totusi, totul se întâmplă datorită ţie! Dar nu ai nimic de făcut! Iubeste! E tot ce ai de facut. In orice situatie, cu oricine, în orice loc!

Vocea din cap e deşteaptă. Unii o aud in inima. Sau in plamani.
Rad. Pentru ca tot ce le explici altora urmeaza a fi inteles de tine. Şi nu invers! Dar ei cred ca tu stii deja. Iar asta te impotmoleşte în a-ţi arăta dubiile. Dar, în definitiv, tot ce vrem unii de la alţii este să fim iubiţi. Acesta este scopul iniţial şi final al fiecăruia.

Am simtit că pot să respir şi Lumea se aliniază din nou cu mine. Îl iubesc pe acel copil. Si tot ce am sa-i dau este iubirea mea. Ma plimb in parc cu bicicleta, ma uit in jurul meu şi zic, din tot sufletul:

Va iubesc,  Copacilor. Te iubesc, Cerule! Ah, mi-e dor sa fiu copac…

Te iubesc, nene bătrân.

Te iubeeeeesc, copilaş poznaş!

Va iubesc, voi, tineri indragostiti.

Te iubesc, bancă.

Te iubesc, bicicletă!

Te iubesc, om-care-parcheaza-pe-pista-de-biciclisti…

Si simt că totuşi, iubesc mai tare copiii şi copacii. Şi chiar mi-e dor să fiu copac…  Îmi aduc aminte că nu ştiu nimic. Si niciodata nu invatam ceva. Si oricând nu ştim cum să facem, e în regulă. Pentru ca oricum, nu avem nimic de facut! Avem doar de iubit!

Si astfel, mă întorc zâmbind la ale mele, în care nu am nimic de facut. Doar de iubit…