În cazul în care sunteți un părinte care tocmai a ajuns pe acest site, este speranța mea sinceră că vi se pare folositor sa consolidaţi dezvoltarea spirituală în viaţa copilului dumneavoastră. În cadrul programului C.R.E.S.C. – Curs de Relationare Emotionala si Spirituala pentru Copii, caut neîntrerupt modalităţi de a oferi copiilor posibilitatea de a-si exersa şi practica spiritualitatea, în ideea de a trăi armonios şi coerent emoţional. Dar, ca părinte, știți că oricât ar însemna implicarea unui instructor/profesor in viaţa copilului dumneavoastră, munca adevarată depinde de parinţi. Dezvoltarea emoţională şi spirituală armonioasă a copiilor noştri se întâmplă în paralel cu a noastră, a părinţilor!
De ce?
Copiii sunt incredibil de intuitivi: ei știu diferența dintre ce SPUN părinţii şi ce fac ei în mod autentic. Iar lecțiile care se lipesc într-adevăr de ei provin din comportamentul părintelui. Așa cum scriitorul James Baldwin a spus, „Copiii nu au fost niciodată foarte buni ascultători dar în schimb sunt nişte imitatori perfecţi.”

Așa că acest articol este pentru tine, drag părinte, pentru că atunci când vine vorba de copii echilibraţi emoţional şi armonioşi spiritual, noi parintii suntem cei care dăm tonul! Tu ești deja aici, așa că ești în mod clar pe drumul cel bun! 🙂 Asa că hai astăzi să ne focusăm pe ce putem noi să schimbăm la noi, pentru a deveni persoana pe care copiii noştri o vor imita!

Vă propun un exerciţiu simplu, pe care îl puteţi face, pentru a vă ajuta să vă „educaţi” singuri pentru ceea ce înseamnă educaţia emoţională şi spirituală a copiilor dumneavoastră: auto-reflexia!

Faceti o listă de trei lucruri pe care le-aţi dori schimbate la copilul dumneavoastră!

Acum faceţi o listă de trei lucruri pe care ati dori să le schimbati la dumneavoastra, ca parinti.

Și acum, faceti un angajament de a lucra la schimbarea lucrurilor de pe lista dumneavoastra. ca părinte. Faceţi din asta o prioritate! Peste trei săptămâni, începând de acum, uitaţi-vă la lista pe care aţi făcut-o pentru copiii dumneavoastră şi vedeţi dacă s-a produs vreo schimbare. S-ar putea să găsiţi rezultate surprinzătoare!

Explicația constă în principiul Legii Proiecţiei, care spune: singura modalitate de a-i influenţa pe ceilalţi este acela e a ne schimba noi. La urma urmei, dacă vreau copiii mei să nu mai țipe unul la altul nu pot ține tipa la ei să se oprească. E fără rezultat să aştept de la un copil să aibă stimă de sine, dacă mă lupt cu această problemă la mine. Un copil e dificil să aprecieze adevărul dacă mă aude la telefon că mint despre motivul pentru care nu pot face ceva într-o situaţie.

Ca părinte, am dorinţa ca fiica mea să aibă o viziune cât mai deschisă asupra lumii, să fie deschisă la a observa nevoile altor persoane, să ofere armonios din ceea ce ea este şi ştie, să aducă bucurie în jurul ei şi să ştie cum să contribuie cu bucurie de viaţă, la bucuria altora, fără a se raporta doar la dorinţele şi nevoile ei şi fără a-şi însuşi locul central al Universului. Dar, acest lucru este dificil pentru mine, pentru că eu sunt unul dintre acei părinți care îşi pune copilul în centrul lumii, care tinde să lase din mână activitatea profesională, pasiunile și chiar prietenii, pentru a o pune pe Ea în centrul Universului.

În general, munca mea necesită weekenduri petrecute în săli de curs şi oricât de mult mă implicam în timpul săptămânii şi în după-amiezele weekendurilor în programul fiicei mele, în fiecare zi însorită de curs mă încerca regretul că lipsesc în a-i fi partener de joacă! Recunosc, mă ajută şi persoanele care, sub pretextul binelui care mi-l doresc, ma întreabă: Şi, cu copilul mai apuci să îţi petreci timpul?! 
Pentru că fiica mea îşi doreşte să participe la fiecare curs C.R.E.S.C. (mărturie îmi stau cei peste 100 de copii care au avut+o ca… asistentă), are ocazia de a mă vedea în „acţiune” şi admit că sentimentul pe care îl simt atunci când ochii ei mari migdalesc a aprobare, este la limita între exacerbarea ego-ului şi bucuria sufletului! Aşadar, în una din ocaziile în care am decis să amân un curs destinat oamenilor mari, ca să avem ocazia să fim cu toţii împreună, am reuşit să învăţ o lecţie utilă: aceea că am de contribuit cu mai mult decât prezenţă! Spun asta pentru că în decursul acelui weekend petrecut împreună, după ture de bicicletă şi jucat toate jocurile inventate care ne-au trecut prin cap, eu am zis: Am obosit! Am nevoie de o pauză! M-a lăsat fără replică agerimea cu care, Prea Minunata mea a spus: Când vii de la curs, nu ai niciodată nevoie de pauză!

Şi e adevărat, când vin de la curs, timpul pare să se comprime şi reuşim să facem aceleaşi lucruri împreună. Dar mai bine! Pentru că energia în care sunt atunci când în inima mea e bucurie, aduce bucurie în tot ceea ce fac. Iar din profunzimea celor 7 ani ai ei, copilul meu mi-a explicat: Eu sunt fericită atunci când tu eşti fericită!  Iar asta, nu e neapărat empatie, e cel mai simplu fel de a construi relaţii fericite: acela de a veni în relaţie fiecare cu propria-i fericire, pentru a consolida în mod firesc bucuria de a fi… î m p r e u n ă !

Atunci când am lucrat cu mine definindu-mi ce înseamnă a fi o mamă bună, am realizat că majoritatea „definiţiilor” despre ce înseamnă a fi un bun părinte, nu îmi aparţin. Pe lista mea, erau lucruri care ţineau de ce fac alţi părinţi, de sfaturile primite în diverse programe de parenting, de ce au făcut părinţii mei, dar foarte puţine definiţii erau ale mele. Atunci când urmăm reţete, vom uita cine suntem noi şi ce ne aduce bucurie. Şi mai mult, atunci când aplicăm reţete copiilor noştri, „tratăm” de fapt o situaţie generală şi nu propriul, unicul şi ne-mai-în-tâl-ni-tul copil! Am ajuns la gândul că B U C U R I A mea este o resursă, nu un premiu. Că o am de dus acasă, în joaca şi în rolul meu de mamă, nu să o primesc de acolo. Căci acesta este felul în care creştem copii avizi de confirmări, nesiguri de ei şi într-o continuă aşteptare de aprecieri. Am ajuns să cred că dacă fiică-mea îşi începe frazele cu „mama zice că…” – exprimând ideile mele, în loc de ale ei, este cea mai aspră critică. Căci în loc de a mă supune, m-am impus. Şi în loc să susţin, am creat! Mă uit în jurul nostru, la mine şi la ce pare a fi lumea noastră şi îmi devine tot mai clar că nu suntem educatorii potriviţi pentru copiii noştri. Dar cred că suntem cele mai bune instrumente prin care ei îşi pot procura educaţia. Sunt liniştită când mă gândesc că cu cât îi dezlegăm de propriile noastre limitări, ne putem oferi şanse unii altora: lor spre a urca şi a trăi cu bucurie şi nouă pentru a ne da ocazia de a ajunge în adâncul fiinţei noastre şi a vindeca orice amintire, suferinţă sau rană care ne-a limitat. Căci acesta este Principiul Evoluţiei, unul simplu, după care funcţionează în armonie Totul şi Întregul.
Cred că noi adulţii avem uşurinţa de a băga interesul copiilor în faţă pentru a ne justifica diverse situaţii: „Nu merg în Thailanda în vacanţă pentru că sunt copiii mici şi le e greu pe drum”, ascunde decizia de a nu ieşi din zona de confort. „Pentru binele copilului am decis să mai stau un an acasă”, e ceva ce denotă, întâi de toate, propriul bine! „Copilul meu are nevoie de psiholog” e un semn că ne-ar fi folositoare o discuţie cu un specialist.

Cred că în „activitatea” de a fi părinte bun nu se trage linie niciodată! Nici chiar atunci când ai 80 de ani şi stai pe prispă cu copilul tău, proaspăt ieşit la pensie. Dar dacă vezi în jurul tău un pui de om care e mulţumit cu el, cu ce are de spus, cu ce ştie să facă şi are speranţă pentru cine urmează să devină, fără a aştepta sau a avea nevoie de confirmarea, aprobarea şi validarea ta, cred că ai fost un partener de viaţă şi de educaţie potrivit! Iar ăsta, e alt gând care mă încântă, că în rolul de părinte, nu ştii cine dă şi cine primeşte.

Bucurie în gânduri!

#g!