A trecut ceva timp de la seara de iubire la scenă deschisă la care v-am invitat în 31 octombrie 2024 și eu de-abia acum mă pot uita la mine de atunci, că la voi m-am uitat, la voi, cei care ați fost acolo, mi-ați fost reper și ați fost ”inima”-curentă – dacă pot brusca așa de tare limba română, de care m-am ținut cât să mă urc pe scena sălii de spectacole în care am intrat, noi, toți cei 244 de sufleței și suflețele și să vorbesc o oră și jumătate, alături de Mădălina. Vreau musai să vă spun ceva, acum, înainte să vă explic un pic ce e cu gândul ăsta, pe care, obișnuiți-vă o să-l scriu cu faze lungi, interminabile, așa cum o fac atunci când povestesc pe nerăsuflate și nesătulă de împărtășit. Aș vrea să vă duc cu mine în anul 2015, pe 3 decembrie, când am făcut ultima expunere la scenă deschisă, pe scena Cinema Victoria, în inima Clujului. Sunt nouă ani de atunci, dar parcă vă povestesc din altă minte. Avusesem atunci pornirea de a vorbi oamenilor despre fericire. Era decembrie, venea Crăciunul eu mă urcam pe scenă și îmbiam lumea la trăit spre fericire. Ăsta ne era planul! Nu le vindeam cărți, caiete, nu le ceream ceva la sfârșit sau în timp ce, nu-i puneam să ne dea sau să ne ia nimic. Un eveniment curat, de suflet și îmbrățișări. Organizarea fusese incredibil de grea. Eram doi – trei oameni, dintre care eu cu multe alte activități – ca acum – și fără prea mult spor la organizat evenimente atât de mari. (Apropo, evenimente de genul acesta se realizează în echipe serioase, cu companii care asta fac și așa e și normal să se întâmple!) În ultimele două=trei zile am lăsat orice orgoliu de-o parte și am cerut ajutorul comunității mele iar oamenii, ca acum, s-au adunat din toate părțile și a fost mare lucru că mi-au oferit un eveniment fără cusur. Mai puțin eu lor. Mă întorc și mai mult în timp, prin 2013, când, într-un exercițiu de autocunoaștere care a durat vreo patru luni, n-am găsit nimic regretabil în viața mea, adică nicio situație la care să mă uit și să mă gândesc că aș fi putut face altfel. Chiar și episoadele în care știam că aș fi putut face altfel nu le regretam. Eram împăcată. Seara din 3 decembrie, acum nouă ani, m-a învățat ce înseamnă regretul. Revin la Cinema Victoria, în viața mea de dinainte, unde, la ora 19.00, urc pe scenă, de data aceasta fără Mădălina alături de mine și realizez cel mai cumplit lucru pe care îl poate păți un om care face un eveniment pentru comunitatea sa: nu văd oamenii din sală! Sala era plină ochi, peste 200 de persoane, oamenii erau acolo, dar, fiind într-un cinema, s-au stins luminile din sală, proiectoarele luminau scena, dar eu nu vedeam pe nimeni, nu mă puteam conecta cu nimeni și nu reușeam să vorbesc pentru oameni, ci dintr-o deconectare pe care nu o simțisem niciodată în mine. Eu sunt a lumii, s-a născut atunci în mine, simțind că dacă nu văd ochii celor din sală, dacă nu le ”aud” emoțiile în corp, dacă nu îi pot scana, cât să știu să mă dozez, nu sunt utilă. S-a terminat evenimentul, ne-am îmbrățișat, am primit flori și laude. N-am luat nimic cu mine. Am plecat spre casă goală, frântă, obosită, deconectată și promițându-mi să stau la locul meu. Pe vremea aia oamenii nu se urcau pe scenă să vorbească despre fericire și iată, așa ar fi trebuit să fac și eu. Să stau în banca mea! Am stat. Mi-am făcut treaba, mi-am urmat formările, am ocupat multe weekenduri cu cursuri și programe care mai de care, orele săptămânii îmi erau pline de oameni și slavă Domnului, niciodată în anii care au urmat nu a trebuit să mă ”promovez” în vreun fel. Mă învățase bine scena aceea luminată și sala întunecată că treaba mea e să stau lângă oameni, printre ei, cu ei, să rămân la locul meu care era în rândul comunității mele. Exerciții de Fericire. Oh, ce frumos a fost! Îmi aduc aminte petrecerile de Crăciun pe care le făceam împreună, weekendurile de cursuri, primul retreat, prima agendă Exerciții de fericire, cardurile… Am atât de multe amintiri cu voi, cu noi… De-atunci n-am mai regretat ceva așa cum am regretat lumina stinsă din sala cinematografului, acel întuneric din care am învățat că eu n-am valoare singură. Au trecut nouă ani cu inima plină, cu mine ocupată de voi, cu voi îmbiați de mine. Mi-a crescut fata cât timp noi ne plimbam dintr-o parte în alta a lumii, mi-a înțelepțit bărbatul cât ne întorceam înapoi din câte un program terapeutic sau vreo pandemie. Vă aduc înapoi în acest an, 2024, în care, Grația Divină, Mintea Înaltă, Viața, anii mei, munca mea cu mine și toate la un loc adunate, au creat un portal în care s-a produs efectul acțiunii de atunci. Am realizat că am devenit atât de bună cu mine încât să pot fi confortabilă în timpul în care cei din jurul meu nu erau confortabili pentru că au ales ceva care să-i țină în disconfort. Paradoxal, așa e?! Gândește-te așa: să poți fi atât de bun cu tine încât să nu simți în corp niciun disconfort sau vreo pornire de a repara ori îndruma ceva ce îl ține în disconfort pe cel de lângă tine, care a ales disconfortul din raționamente care îi umbreau confortul și viața bună, să nu-ți vină niciun gând despre cum să faci sau să schimbi ceva. Măi, oameni buni, a fost atât de puternică realizarea încât undeva, în partea superioară a cefei, am simțit o căldură plăcută și în mine s-a lăsat o stare de pace cum nu am mai cunoscut până atunci. Aș fi vrut să iau un martor la starea mea, să fi bagat cineva seama la mine, să fi rămas martorul stării mele de iubire cu mine și de iubire, respect și acceptare față de cei alături de care eram. Din starea aceea mi-am tradus apoi iubirea de sine. Am înțeles că iubirea față de oameni și neimportanța pe care mi-o dădeam în afara reușitelor mele față de oameni, în toate rolurile lor: părinți, prieteni, copii, clienți, vecini. Am simțit curat și clar că iubirea de oameni și a oamenilor te conduce în iubire de sine și iubirea de sine e ingredientul esențial pentru o iubire bună între oameni. Mi-am dorit să împărtășesc asta. Fără cuvinte. Fără emfază. Fără ”reclamă” la ceva. I-am povestit un pic Mădălinei – Oana Mădălina Vasiu. Mi-a zâmbit, că i-a plăcut. I-am spus că o să fac un eveniment, mi-a zis că ea vine să-l modereze. Nici nu m-am gândit să chem pe cineva să-l modereze pentru că încă nu realizam că Dumnezeul-oamenilor-pe-care-se-aprinde-toată-lumina-ca-ei-să-își-vadă-întunericul e așa de mare și de tare cât să creeze un arc peste timp și ocupația mea cu viața și să închidă ceva, ca să deschidă altceva. Pentru mine, în 31 octombrie, când mi-am sărbătorit ziua cu voi alături, a fost o ocazie să-mi trăiesc iubirea pentru oameni, nu doar prin oameni. N-am avut altă miză decât să trăiesc iubirea mea față de oamenii alături de care am trăit în ultimii 10, 11, 12 ani… Asta nu înseamnă că am vrut să vedeți cât de mult vă iubesc! Nu de-asta City Studio Design și Posy Floralmarks au creat un design atât de frumos pe scenă, nu pentru a vă obține iubirea i-am chemat cu prăjiturile acelea bune pe cei de la Dr. Oetker și nici MAAM sau Popotam Production nu s-a alăturat mie ca mediator al iubirii de primit de la oameni. Mi-am dorit să ssărbătoresc independența mea față de oameni, cu voi alături. Să pot să mă iubesc pe mine indiferent de cine mă iubește, să pot fi bună și bine cu mine, chiar dacă nu contribui sau nu dibuiesc binele în jurul meu. Să pot să fiu fără ca musai să oglindesc ceea ce este. Îți las aici secvență din IUBIREA DE SINE | eveniment la scenă deschisă, despre iubirea de sine, din 31 octombrie 2024. (Producție: POPOTAM Production). |
24 noiembrie, 202424 noiembrie, 2024
1 comments on “Punte peste timp, legături de iubire și părți din sine care se fac bine”
M-am teleportat și eu în timp in acea seara din 2015! 🙂
Îmi amintesc emoția ta, a mea și a sălii!