Am intrat în cel de-al 22-lea an de căsătorie și nu mă laud cu timpul adunat, că el e gol, dacă clipă de față nu e plină.
Mă laud cu ‘formarea’ aceasta la care sunt studentă și care m-a transformat profund.
Căsnicia.
Sunt câteva #mituri pe care le-am crezut în toți anii ăștia și pe care oamenii le transmit fără să le gândească, ca o moștenire putredă a ceea ce căsnicia este. Vi le aduc in atenție, poate le desființăm împreună.
1. În primul rând, ideea asta că într-o căsnicie trebuie să te căznești.
Să te chinui. Să tragi din greu. FALS, FALS, FALS!! Căsnicia nu e cancer sau vreo boală incurabilă! Mi-a luat mult timp să-mi tratez căsnicia ca pe o relație, nu ca pe o misiune sacră. Relațiile au momente intense, dificile, în care plângem după ce tocmai am râs, în care ne simțim nevăzuți, neascultați, neonorați sau neiubiți, dar să te chinui să rămâi într-un aranjament matrimonial doar pentru că ai “act”, e împotriva iubirii de sine și a dragostei care ne-a adus în această situație…
2. Când nu am pace, nu am nici dreptate…
“Happy wife, happy life” a nenorocit pe atât de mulți bărbați pe cât femei satisfăcute de propriul ego. Când am înțeles că nu am întotdeauna dreptate, am recunoscut, desigur, în fața soțului meu, faptul că adopt atitudinea unei puștoaice. Asta îl pune în postura de a se comporta ca tatăl meu, iar relaționarea mea cu el devine nefirească. Cel mai deștept om de pe pământ se poate comporta ca un prost în cea mai intimă relație din viața lui. Marea realizare pentru mine a fost să văd spațiul necondiționat pe care l-am creat împreună, unul pentru celălalt și să nu mă judec (prea tare!) când sunt complet opusul a ceea ce afișez pe Instagram.
3. Femeile dau energia casei!
Cu cât am ținut mai multă dezordine în mine, cu atât a fost mai intens haosul generat de el. Astăzi, orice mă indispune între noi, caut la mine și nu știu cum se face, dar mereu găsesc buba…
4. O soție nu este continuarea mamei soțului ei..
Un lucru pe care nu l-am făcut niciodată, de când ne-am căsătorit: nu l-am muștruluit, nu l-am certat, nu i-am spus cât să (nu) bea, unde să meargă și cu cine. M-ar indispune cumplit să-mi tratez soțul ca pe un puști de a șaptea. În plus, o femeie cu ton de mamă vitregă nu va fi niciodată o pasiune la ceas de seară, în mintea bărbatului ei.
5. Uneori, cel mai bun remediu al unei relații este să spui: Da, dragul meu!
Bărbații au milenii de când sunt la conducere. O bulină din cortexul lor prefrontal e dirijată în a dovedi că au mereu dreptate, că trebuie să cucerească măcar auditoriul, dacă nu întreaga lume. Uneori, când devin mai poruncitori, cea mai bună reacție este să le dai dreptatea pentru ca ei să-și găsească pacea. Și să le arăți că le ești alături. Condiția pentru această soluție este ca bărbatul să aibă un IQ cel puțin la fel de mare precum caii putere ai mașinii pe care o conduce. Altfel, convingi un încuiat că trăiește într-un univers doar al lui. Dacă reușești să deprinzi această “artă”, conflictele despre principii și păreri despre alții se termină cât ai zice… ai dreptate, dragul meu!
6. “Noi” înseamnă eu și el.
A ne păstra identitatea într-o relație este o chestiune de igienă mentală. Eu nu mănânc pepene galben, el îl adoră. Lui nu-i plac surprizele, eu le prefer. Am făcut multă vreme ce se aștepta de la mine, până când am realizat că sunt croșetată de așteptările celor din jurul meu și devin o înfățișare a realităților lor. Totodată, dacă îi impun soțului meu cum să fie, omul alături de care am ales să trăiesc e o proiecție a nevoilor mele, o concepție a comodităților și intoleranțelor mele.
