Pentru mine e greu de înțeles de ce căsniciile se măsoară în duritatea elementelor din natură – ametist, hârtie, argint, și nu în vârste omenești. Dacă ar fi să o personific, căsătoria mea, la 1 an, ar fi un prunc care crește din dragoste, dar încă nesigur să stea în picioare. Pe la 3, ar realiza cine e și în jur de 5 ani s-ar simți agil și ar avea noțiune de sine. Ei, dar astăzi, la 17 ani, pruncul a devenit o adolescentă încrezătoare, bine crescută, gâta să iasă din principiile părintești și să se asume în lume.
Am spus mereu că într-o relație, vorbim mereu despre trei entități: el, ea și relația în sine, pe care așa cum o crești, o educi și o respecți, așa o ai! După primii 17 ani de căsătorie, pregătindu-mă pentru ce are viața să îmi aducă, las mai jos câteva concluzii la care am ajuns după mult bine și ceva greu.
- O relație nu este o boală!
Am realizat – în momentele grele ale relației noastre, că mariajul meu nu este o boală. Nu e ceva cu care m-am contaminat, fără posibilitate de scăpare. În fiecare zi aleg să trăiesc lângă omul acesta, nu sunt nevoită să fac asta. Căsaătiria nu este ceva fără scăpare. Ceea ce sunt și ceea ce cred, viitorul și viața mea nu depind de el, ci aleg să-i trăiesc alături, fără obligația și frica de a fi fără el. Știu, astăzi, că pot trăi fără el, dar aleg să continui să trăiesc alături de el, nu doar pentru că, ci, deseori, cu toate că… - Când nu am pace, nu am nici dreptate…
Happy wife, happy life a nenorocit pe atât de mulți bărbați pe cât femei satisfăcute de propriul ego. Când am înțeles că nu am întotdeauna dreptate, am recunoscut, desigur, în fața soțului meu, faptul că adopt atitudinea unei puștoaice. Asta îl pune în postura de a se comporta ca tatăl meu, iar relaționarea mea cu el devine nefirească. Când nu sunt în pace, când clocotesc gândurile în mine și tot ce pot produce sunt doar presupuneri, aleg să mă retrag, cu grație, spunând: Am nevoie de puțin timp pentru mine!, și reușesc astfel să evit ca el să mă vadă descompusă de nesiguranță și să-l oblig să devină gardian al rațiunii și simțirii mele. - Femeile dau energia casei!
Știu, astăzi, nu doar din practica mea, ci și din a sute de femei cu care lucrez, că ceea ce eu aduc în casă, sporește. Am văzut clar cum hărnicia mea dă tonul hărniciei în casă. Ritmul meu este des preluat ca fiind ritmul femiliei și ideile mele, neimpuse, au devenit și ideile lor. Femeia este preotul în casă, ea aduce practica și sensul, ordinea, educația spirituală și ritualul de bogăție, viață bună și bucurie. Schimbările produse în mine au generat schimbări și în el. Am înțeles, până acum, că nemulțumirea mea față de mine a creat motive pentru a-l discredita și lipsa mea de putere l-a ținut în slăbiciune. Cu cât am ținut mai multă dezordine în mine, cu atât a fost mai intens haosul generat de el. Astăzi, orice mă indispune între noi, caut la mine și nu știu cum se face, dar mereu găsesc buba… - O soție nu este continuarea mamei soțului ei..
Un lucru pe care nu l-am făcut niciodată, de când ne-am căsătorit: nu l-am muștruluit, nu l-am certat, nu i-am spus cât să (nu) bea, unde să meargă și cu cine. M-ar indispune cumplit să-mi tratez soțul ca pe un puști de a șaptea. Dacă și-a aruncat șosetele sub pat, le-am pus mereu în coș și deși continuă să lase ambalaje de batoane energizante pe blatul din bucătărie, știu că gestul frumos și fapta bună este cea care mereu produce efecte în noi, nu cicăleala care condamnă și vorba care ustură. În plus, o femeie cu ton de mamă vitregă nu va fi niciodată o pasiune la ceas de seară, în mintea bărbatului ei. - Uneori, cel mai bun remediu al unei relații este să spui: Da, dragul meu!
Bărbații au milenii de când sunt la conducere. O bulină din cortexul lor prefrontal e dirijată în a dovedi că au mereu dreptate, că trebuie să cucerească măcar auditoriul, dacă nu întreaga lume. Uneori, când devin mai poruncitori, cea mai bună reacție este să le dai dreptatea pentru ca ei să-și găsească pacea. Și să le arăți că le ești alături. Condiția pentru această soluție este ca bărbatul să aibă un IQ cel puțin la fel de mare precum caii putere ai mașinii pe care o conduce. Altfel, convingi un încuiat că trăiește într-un univers doar al lui.
Dacă reușești să deprinzi această ”artă”, conflictele despre principii și păreri despre alții se termină cât ai zice… ai dreptate, dragul meu! - ”Noi” înseamnă eu și el.
A ne păstra identitatea într-o relație este o chestiune de igienă mentală. Eu nu mănânc pepene galben, el îl adoră. Lui nu-i plac surprizele, eu le prefer. Am făcut multă vreme ce se aștepta de la mine, până când am realizat că sunt croșetată de așteptările celor din jurul meu și devin o înfățișare a realităților lor. Totodată, dacă îi impun soțului meu cum să fie, omul alături de care am ales să trăiesc devine un fals, o concepție a comodităților și intoleranțelor mele. - La bărbatul lăudat te duci cu sacul!
Un bărbat apreciat va fi un bărbat puternic. Condiția rămâne aceeași: IQ-ul să depășească puterea cailor mașinii pe care o deține. Un bărbat criticat, înjosit în fața prietenilor și a celor din jur, va dovedi, în cele din urmă, toate prinoasele de care îl acuzai și, la urma urmei, când alegi să trăiești alături de un om pe care-l boscorodești continuu, asta spune mai multe despre tine decât despre el.
În cele din urmă, căsniciile sunt un examen dur, poate adevăratul test de maturitate și evoluție. Cu toate acestea, dacă reușim să ne respectăm pe noi, vom reuși să-l respectăm și pe celălalt, iar iubirea de sine va fi mereu o sursă de iubire pentru omul ales.
