Țin de mine să-mi pese, să mă dezobișnuiesc cât mai mult să mă uit în altă parte când viața, prin oamenii ei, îmi cere implicarea.
E drept, din cauze de păsare, mi-am luat niște oboseli adânci și greutăți serioase.
Dar mă bizui pe vârstă și experiență tot mai mult de acum înainte și mă antrenez să îmi pese…
… de femeia care împinge greu un cărucior,
… de bărbatul căruia îi sunt lacrimile în barbă, dar e șoferul taxiului în care sunt și n-are putere să-mi răspundă la întrebarea mea. Arată că nu pot să-l ajut cu nimic ridicându-și mâna, ca și cum ar saluta durerea aflată în fața lui și mi-ar nega mie participarea la ea.
… de copilul care în fiecare zi stă cu ghiozdanul în spate, vreo oră, două, așteptând pe cineva pe aleea de lângă clădirea în care este biroul meu. Odată l-aș fi întrebat dacă vrea un măr, dar până să cobor, plecase.
Am multe situații în care nu-mi pasă. Uneori, sunt lipsită de empatie față de mine însămi, de aceea caut să scriu despre cum implicarea emoțională ne sporește conexiunea cu propriile emoții și scriu din ce trăiesc, că altfel cum.
Cred tare că una dintre cele mai distrugătoare atitudini este aceea de a nu te conecta la ceilalți. În mod vădit, te deconectezi de la tine și-ți rămâne abisul emoțional ca experiență de îndurat. E mult greu în singurătate și suntem singuri tocmai pentru că am fost obișnuiți să credem că e bine să nu ne pese.
În 6 iunie te invit la o întâlnire gratuită, pe care o dedic părinților și copiiilor, unde vorbim despre emoții! Am numit întâlnirea aceasta “90’ de educație emoțională pentru părinți și copii”. Poate nu vor fi chiar 90 de minute, dar va fi un timp bun împreună, o să vezi!
Înscrierile se fac AICI!
