În urmă cu câțiva ani, pe vremea când fiica mea era de vârsta școlii primare, auzeam des prietenii și părinții copiilor de la C.R.E.S.C., plângându-se de programul infernal de teme și pregătiri pentru acasă. Copii care se puneau în pat la ora 23.00, după ce stăteau cocoțați în vârful scaunelor, aplecați peste toate temele și responsabilitățile pentru următoarea zi de școală. Cu mintea și știința de atunci, n-aveam nicio rezervă să moralizez părintele spunându-i că un tânăr are nevoie de opt ore de somn pe noapte. Măcar opt ore! (studiu: Flinders Child and Adolescent Sleep Clinic) În plus, o oră petrecută afară, în aer liber, este esențială. Tot pentru că avem studii (și practică!) care ne arată clar că diabetul, obezitatea și bolile de inimă, plus lipsa de concentrare și dereglarea emoțională este cauzată de lipsa de oxigen și, lipsa timpului petrecut în natură! Care natură, slavă Cerului, înseamnă inclusiv în jurul blocului sau în parcul din oraș.
Între ora în care un copil iese de la școală și 21.00, când ar fi de dorit să intre în relaxare și să se pregătească pentru somn, se presupune că: pune în practică ceea ce îl pasionează, face un sport o dată sau de două ori pe săptămână, își formează și menține relațiile sociale, se ocupă de nevoile lui – igiena spațiului și a corpului, hrană, conexiune cu familia, etc. Că dacă nu, vedem tineri care pleacă la facultate și mănâncă sandviciuri șapte zile din șapte sau poartă o pereche de șosete zece zile la rând. Pentru că n-au avut când să deprindă aceste achiziții acasă, fiind ocupați cu temele și meditațiile, spunem mai târziu despre ei că sunt ”neadaptați” sau sunt ”pe altă lume”.
Astăzi, mă uit la fiica mea. Nu mai țin cont de niciun studiu, de nicio practică terapeutică, nu mai caut în niciun tratat vreo explicație pentru ce simt. Am senzația acută că trebuie să o salvez și gândesc strategii pentru a face asta. Mă simt cuprinsă de panică și simt că Școala mi-a răpit copilul și că responsabilitatea mea este să negociez cu Școala pentru a o vedea din nou fericită de noile ei puteri pe care vârsta și dezvoltarea sănătoasă le aduce unei adolescente.
Încep prin a vă spune că fiica mea este un copil cu o medie generală foarte mare, medie care nu i-a fost niciodată impusă de noi, părinții. ”Criteriile de evaluare” de acasă sunt legate de aspecte care să îi ofere independență și autonomie: ce, cum și cât mâncăm, cum ne relaxăm și ne încărcăm emoțional în familie, idei despre bani și resurse și înțelegerea conceptului de bani și alte aspecte cu care fetița care a fost le confruntă în tânăra care este acum. Nu-i ușor pentru un părinte – și nici pentru copilul său, să facă trecerea emoțională și relațională de la o legătură bazată pe nevoi și conexiune, la o relație emoțională bazată pe încredere și cooperare. Părintele, de pe la 13 – 14 ani ai copilului, nu mai este – clar nu ar trebui să rămână a fi – o sursă[1], ci devine un partener, un membru al familiei, pe care copilul cel tânăr îl folosește ca REsursă[2].
Copilul adolescent are nevoie de spațiu pentru a se putea exersa ca adult și mama și tatăl sunt partenerii alături de care face asta. Dacă la 13 ani un copil nu se descurcă să prepare o cină, în cel puțin o seară din săptămână sau să strângă bani pentru ceva important pentru el, să-și ordoneze singur camera sau să își spele hainele, zicem că autonomia acestui copil este în pericol.
Revin.
Fiica mea. Seara, ora 20.30, coboară din camera ei și, din nevoia de conexiune, se așază la masa din bucătărie, cu laptopul și câteva caiete, profitând de minutele în care cina se răcea și urma să fie servită. O rog să închidă tot și să povestim ceva înainte de masă. Îmi spune că își dorește, și de-asta a venit aici, să ne audă, să ne vadă și să ne simtă aproape. Simte nevoia de a sta împreună, dar simțul datoriei este mai puternic. Îi sugerez că poate să își ia o zi liberă, să facă un weekend de trei zile sau să își prioritizeze materiile și lecțiile ce sunt musai pentru ea. (Îmi dau seama de presiunea pe care o pun pe ea când îi cer să facă ea o ordine a importanței cerințelor profesorilor, în condițiile în care la școală, totul este important!).
Ca în fiecare zi, astăzi a ieșit de la școală la ora 15.00 și la 15.30 a fost la sport. Acest lux îl va plăti cu anxietate și mâncat pe fugă și cu un dialog sumar care să ne dea senzația că ne-am întâlnit. Până la ora 23.00 nu va închide caietele. Și atunci, în zilele în care își permite bucuria de a merge la sport, e posibil ca seara târziu, să spună: Nu pot să cred!! Am uitat de tema la Engleză! și se va culca, sub amenințarea mea și vinovăția că a eșuat să facă tot ce trebuie pentru Școală.
Sunt o mamă care a decis de două ori schimbarea școlii și de câțiva ani, fiica mea merge la a treia, tocmai pentru că nu cred că a sta și a aștepta ca ceva să se schimbe de la sine ar putea fi soluția. Așa că, mă hotărăsc să negociez cu răpitorul: Școala trebuie să se înduplece și să-mi dea copilul înapoi! Mă uit în jur și am puțini aliați. În general, părinții sunt de acord că temele multe și notele bune vor asigura intrarea la un liceu bun și mai apoi la o facultate bună și apoi… Apoi nu mai e treaba părinților! Ei și-au făcut datoria și copiii lor n-au decât să facă ce știu ei mai bine cu toate ”sacrificiile” făcute de mamele și tații lor. Școala promite părinților că dacă îi cedează copiii, îi va face oameni!
Când vorbesc la școală despre asta, profesorii mă înțeleg și raportează responsabilitatea sistemului. Sistemul este vechi. Sistemul este prost. Sistemul este vinovat. Exact așa cum o lege proastă permite infractorilor să fure cu demnitate, acest sistem – Școala permite educatorilor, profesorilor și învățătorilor să răpească unui copil orele, anii și buna dezvoltare! Între noi fie vorba, tot studiile ne spun că după școală, dacă un copil petrece mai mult de două ore făcând teme, dezvoltarea sa emoțională și cognitivă este serios afectată!
Mă opresc aici, întrebându-vă: cum vă veți simți, dragi părinți, când copiii voștri vor veni acasă, după ce vor trece prin liceele și facultățile bune, și vă vor spune că sunt epuizați, că sunt în depresie și că psihologul la care merg le-a spus că nu are niște achiziții emoționale elementare perioadei adolescenței?! Ce vor face cu diplomele care arată că sunt niște deștepți care trăiesc prost?
O să le scoatem carnetele de note pentru a-și trage sufeltul din ele?! Îi vom trata cu coronițe macerate în apă sfințită?
Priviți-vă copiii și negociați-le libertatea. Recunoașteți-vă vouă că un ”liceu bun” nu-ți garantează succesul în viață, dar stresul cronic și anxietatea, stima de sine scăzută și expunerea la mediul competitiv în condițiile în care ”competiția” nu este reală, promite falimentul emoțional al copiilor noștri.
Voi reveni cu partea a doua a acestei expuneri, spunându-ți care sunt achizițiile inutile pe care copiii le asimilează în școala generală și de ce ar trebui înlocuite. Dacă ești părinte și observi aceleași lucruri la copilul tău, scrie-mi (georgiana@exercitiidefericire.ro ) și hai să vedem ce putem face pentru a oferi copiilor noștri o educație completă și care să le susțină devenirea!
