Imaginează-ți că ești în mașină, în parcarea de lângă locul unde urmează să intri și mai ai câteva minute înainte să pornești spre întâlnire. Nu s-a întâmplat nimic rău, nu te așteaptă o veste proastă, nu e o situație pe care să o fi anticipat cu groază și totuși ceva în tine s-a reorganizat discret față de cum erai acum o oră. Îți simți umerii încordați, respirația e ușor mai sus în piept decât în mod normal, există o tensiune undeva între gât și stomac, ceva care nu are contur clar și nu are, în mod cert, un nume, dar care este acolo cu o prezență inconfundabilă.
Dacă cineva te-ar întreba în acel moment ce simți, ai spune probabil că ești bine, sau poate, dacă ai investit ceva energie în cunoașterea de sine, ai spune că ești puțin tensionat și ai trece mai departe, pentru că nu ți se pare că e mare lucru de spus. Dar dacă ai da mai multă atenție, poate ai observa că ceea ce se întâmplă în tine nu se lasă chiar atât de ușor prins într-un cuvânt, că nu e frică, nu e exact anxietate, nu e tristețe, nu e nimic din seria de emoții pe care le știm cu toții și pe care le folosim ca să ne explicăm unii altora viața interioară. Este ceva anterior tuturor acestora, ceva mai difuz, care nu a fost încă tradus, nu a fost prelucrat, nu a trecut prin filtrul minții care dă nume, creează referințe și simboluri. Ceea ce simți, de fapt e o… stare. Chiar dacă cele două cuvinte ajung adesea să fie folosite ca sinonime, sunt procese diferite și vreau să vorbim despre asta!
Imagniează-ți emoțiile ca fiind, într-un fel, produsul finit al unui proces lung și invizibil care se petrece în corp și în sistemul nervos, ca o traducere socială a momentului în care experiența brută capătă un nume, o formă recognoscibilă, o etichetă pe care o poți folosi în conversație sau în gândul tău interior. Sunt utile tocmai pentru că sunt portabile: poți spune „mi-e frică” și celălalt înțelege ceva, poți spune „sunt trist” și există un întreg univers cultural de semnificații care se activează în jurul acelui cuvânt. Emoțiile sunt limba în care viața interioară devine comunicabilă și transferabilă, pentru a putea fi reperat și înțeles.
Stările, în schimb, sunt ceea ce există înainte de lexic, un mod în care corpul tău, cu toate sistemele lui de referință (nu mintea ta, ci corpul!), se poziționează față de lume la un moment dat. Stările sunt o organizare corporală vie, care conține istorie, adaptare și direcție și din care ne trăim viața până când devenim conștienți de stările noastre. Am putea spune că starea = memorie corporală activă, care ghidează viața.
Filozoful Maurice Merleau-Ponty, care a petrecut o bună parte din viață gândindu-se tocmai la această problemă, făcea o distincție care mi s-a părut mereu extraordinar de exactă: există corpul pe care îl ai — cel pe care îl descrie medicul, cel pe care îl privești în oglindă, cel pe care îl măsori și îl analizezi ca pe un obiect din exterior și există corpul care ești, cel din interior, cel care respiră și simte și se contractă și știe lucruri pe care mintea nu le-a procesat încă. Stările sunt ale sistemului nervos, instante în sinele care locuiește trupul, sunt fenomene ale corpului trăit și asta le face deopotrivă mai greu de (sur)prins și imposibil de ignorat.
Motivul pentru care distincția asta contează în viața de zi cu zi, nu doar în cabinetele de terapie sau în tratatele de filozofie, este că emoțiile și stările cer lucruri diferite de la noi și dacă le confundăm, ajungem să răspundem greșit la ce se întâmplă în interior. Emoțiile pot fi, până la un punct, puse în discuție, relativizate, pot fi privite din altă perspectivă, pot fi reconsiderate în lumina unor informații noi. Există o componentă cognitivă în orice emoție, un strat de interpretare care poate fi atins și modificat și tocmai de aceea funcționează, uneori, să îți spui că nu e cazul să fii furios sau că n-ai de ce să îți fie frică.
Stările nu funcționează la fel, nu au o rațiune și de foarte multe ori, sunt în afara rațiunii. Nu poți argumenta cu tensiunea din piept sau cu acea greutate difuză pe care o simți câteodată dimineața fără să știi de unde vine. Stările nu ascultă de logică pentru că nu s-au format prin logică, ci prin acumulare, prin experiență repetată, prin felul în care sistemul tău nervos a învățat, de-a lungul anilor, să răspundă la anumite contexte, la anumite tonuri de voce, la anumite tipare de situații. Sunt, în sensul cel mai literal al cuvântului, întrupate, adică nu există în minte, există în corp, și de acolo se mișcă spre minte, nu invers.
Lucrul care mi se pare cel mai interesant și cel mai puțin discutat, este că mulți dintre noi au crescut personal crezând că e important să numim emoții, dar, așa ajungem, mulți dintre noi, să trăim la un nivel de suprafață al vieții interioare, lucrând cu traducerile și neștiind prea bine ce facem cu originalul – starea care a format emoția.
A-ți cunoaște stările nu este un exercițiu spiritual sau o tehnică terapeutică sofisticată, ci un act de onestitate față de tine. Înseamnă să îți dai voie să fii în acel loc din mașină, în parcare, fără să te grăbești să explici ce e acolo sau să îl faci să treacă. Înseamnă să înlocuiești, măcar pentru câteva secunde, întrebarea „ce emoție am?” cu ceva mai deschis: cum este acum, în corpul meu?, ca să înveți prezența reală la ce se întâmplă cu adevărat în corp.
De multe ori, stările noastre nu cer să fie rezolvate, dar ne este folositor și aduce ușurință să locuim în ele cu prezență și atenție, pentru a descoperi că, de multe ori, simpla prezență la o stare, schimbă mai mult decât orice alt proces complex.
