Aud des în lucrul cu oamenii, o situație formulată în zeci de feluri diferite, dar mereu cu același miez: de ce mă simt așa, când viața mea nu justifică asta?
De ce apare frica de abandon la oameni care n-au trăit abandonul? De ce o femeie cu o carieră solidă și o relație bună se trezește paralizată în fața realizării de sine? De ce un bărbat care și-a dorit libertatea toată viața sabotează, sistematic, fiecare ocazie de a o trăi?
Răspunsul pe care psihologia transgenerațională îl propune este simplu: pentru că nu toate stările pe care le trăim ne aparțin. Unele vin dintr-o poveste mai veche decât noi și corpul — nu mintea, corpul, le poartă cu o fidelitate pe, până recent, nu știam că o poate păstra.
Epigenetica sau cum ajunge istoria neamului în celulele noastre
Multă vreme, ideea că o traumă se poate transmite de la o generație la alta părea mai degrabă metaforă literară decât realitate biologică. Cercetările, însă, au adus la lumină noi direcții de abordare. De exemplu, Rachel Yehuda, neurolog la Icahn School of Medicine din Mount Sinai, a petrecut decenii studiind urmașii supraviețuitorilor Holocaustului. Ce a găsit a schimbat fundamental înțelegerea noastră despre moștenire. Cercetările ei arată că expunerea la traume severe are efecte intergeneraționale și că trauma părinților contribuie la biologia copiilor (VA Research), prin modificări epigenetice ale unor gene direct legate de răspunsul la stres. Cu alte cuvinte, genele pot fi activate sau dezactivate diferit, în funcție de mediu și de experiențele trăite și aceste modificări se pot transmite generației următoare. (The On Being Project)
Există acum dovezi convergente că urmașii sunt afectați de traumele parentale petrecute înainte de nașterea lor și posibil chiar înainte de concepție (PubMed Central). Asta nu înseamnă că moștenim amintirile bunicilor, ci că moștenim reglajul fiziologic, adică modul în care sistemul nervos răspunde la amenințare, nivelul de cortizol, pragul de alarmă.
Peter Levine, fondatorul Somatic Experiencing, merge mai departe și afirmă că imprimarea traumei este stocată ca senzații fizice trăite ca amenințări imediate, acum, în prezent (About trauma). Corpul nu distinge între o amintire proprie și o memorie moștenită, dar simte ca și cum s-ar fi întâmplat sieși, în timpul experienței sale.
Scopul pe care nu l-ai ales
Înainte de a lucra cu stările moștenite transgenerațional, mi-aș dori să înțelegem un mecanism mai subtil și mai vechi în conștiința familiei: scopul transgenerațional. Și aici nu mă refer la valorile pe care ni le-au transmis părinții sau la așteptările pe care le-am internalizat din direcțiile de viață primite de la aceștia. Mă gândesc la ceva mai subtil și care se leagă în noi la nivel inconștient, și anume la misiunile de supraviețuire, reparare sau compensare pe care le preluăm fără să știm că o facem.
Ca notă personală, vă împărtășesc că bunicul meu patern a fost căpitan de vas și a murit când vasul i-a luat foc în largul mării. Mama mea s-a căsătorit cu un pompier. Fratele meu a ajuns, fără nicio discuție de familie, tot la pompieri. Nimeni nu a luat o decizie conștientă în acest sens și nimeni nu a spus: trebuie să avem un om care stinge focuri în această familie. Și totuși, misiunea de salvare a fost împlinită cu fidelitate.
Asta este natura scopului transgenerațional. El nu are legătură cu plăcerea sau cu dorința. Are legătură cu nevoia, cu ceea ce a rămas neîmplinit, nerezolvat, nesigur în neam. Transmiterea aceasta nu are loc prin cuvinte, ci prin câmpul informațional al familiei: prin ce am văzut, ce am simțit că se așteaptă de la noi, prin corpurile celor care ne-au crescut. Un copil crescut de o mamă care a pierdut un frate în copilărie poate prelua misiunea de a-și prioritiza frații. Un alt copil, crescut de un tată care a trăit cu frica foametei, poate ajunge incapabil să cheltuiască bani, chiar dacă îi are. Un altul, dintr-un neam în care bărbații au murit tineri, poate sabota sistematic orice succes, ca și cum a trăi bine ar fi o trădare față de bărbații din neam. Nici unul dintre acești oameni, la nivel rațional, nu alege un astfel de scop de viață, ci împlinesc starea rezidentă în corpul lor, în fiziologia care le reglează hormonii, în deciziile împuternicite din stările cele mai comune.
Punctul traumatic — unde să cauți
În lucrul cu genosociograma, așa cum începem explorarea transgenerațională în programul Lumini și umbre în arborele genealogic, există un moment crucial: identificarea punctului traumatic – acel eveniment din istoria familiei care, dacă nu s-ar fi întâmplat, viețile celor care au urmat ar fi arătat diferit.
O distincție esențială, pe care o fac în mod constant în programele mele este că punctul traumatic nu aparține celui care ”o pățește”, ci celui care rămâne. Copilul care crește fără tată. Femeia care rămâne văduvă la treizeci de ani, cu trei copii. Fratele care supraviețuiește când ceilalți nu au supraviețuit. Trauma se transmite prin supraviețuitor, prin sistemele lui de adaptare, prin mesajele pe care le trimite mai departe, prin comportamente și raportările la viață.
Când identific punctul traumatic cu cineva, urmez firul narativ: ce s-a întâmplat în generația imediat următoare din cauza acelui eveniment? Nu toată povestea, ci firul direct. Copilul crescut fără sprijin patern devine un adult care fie caută protecție compulsiv în orice relație, fie o oferă compulsiv și astfel repetă, într-o nouă formă, același scenariu de lipsă.
Loialitățile de neam funcționează astfel: ne atașăm de povestea celor din care venim nu pentru că am hotărât să o facem, ci pentru că ruperea de acea poveste pare, la un nivel emoțional și preverbal, o trădare. Dacă neamul tău a supraviețuit prin sacrificiu de sine, a trăi ușor și abundent poate părea insultă adusă suferinței lor. Dacă frică de pierdere a definit fiecare generație dinaintea ta, bucuria neapărată poate simți ca naivitate periculoasă.
Mitul personal — povestea care te conduce fără să știi
Chiar și când înțelegem toate acestea, loialitățile, punctele traumatice, stările moștenite, rămâne întrebarea de la început: cum fac să-mi trăiesc viața mea, cu potențialul și realizarea mea de sine?
Psihologia lui Jung numește această poveste mitul personal, narațiunea interioară care organizează cine credem că suntem, ce ni se cuvine, cât de departe putem merge, ce fel de viață este posibilă pentru noi. Mitul personal nu este autobiografie, ci este ceva mai vechi și mai tenace decât amintirile noastre: scheletul invizibil al tuturor deciziilor pe care le luăm, al tuturor relațiilor pe care le alegem, al limitelor pe care nu le trecem, fără să avem control asupra lor.
Mitul personal se construiește, în mare parte, din ceea ce au lăsat în noi cei din care venim, din poveștile care s-au repetat, din rolurile pe care le-au avut, din tăcerile din jurul evenimentelor care contau cel mai mult. Copilul care a crescut cu mesajul implicit că oamenii din familia lui nu ajung departe va deveni adultul care se sabotează, cu o precizie inexplicabilă, la fiecare prag important și asta nu pentru că nu vrea să se realizeze, ci pentru că mitul care îl conduce nu conține acea posibilitate.
Aceasta este tema pe care o explorăm în noul program Lumini și Umbre în Arborele Genealogic: Înțelegerea mitului personal și noua direcție de viață. Prin genosociogramă, prin lucrul cu stările, prin introspecție ghidată, mergem împreună în locul în care povestea veche se întâlnește cu omul care ești acum și descoperim ce devine posibil când alegi, în cunoștință de cauză, din adevărul tău.
