Experiența mea din ultimii ani mi-a arătat că, deseori, vindecarea nu vine din tehnici. Că poți să știi toate tipurile de atașament și în continuare să fii într-unul dăunător.
Pe mine, dacă nu m-ar fi îmbrâncit viața cât să cad în “brațele” vindecătorilor de care fugeam ca întunecatul de tămâie, dacă nu m-ar fi prins educația ontologică și spirituală, dacă n-aș fi trecut prin Cursul de Miracole, ori daca nu mi-aș fi găsit învățătorii spirituali care mi-au predat practicile lor, aș fi lucrat în continuare pe cognitiv, știind multe, dar fiind închisă pentru Tot.
Experiențele sunt cele care ne vindecă, nu tehnicile. Experiența terapeut – client este mai mult decât aplicarea tehnicii. Dinamica terapeutică e mai vastă decât ceea ce știința ne poate explica.
Un om reglat poate accesa experiențe vaste, care să-i permită să se exploreze emoțional, spiritual, holistic, că tot e în trend cuvântul.
Da, sunt convinsă că psihologii sunt buni să stea de pază atunci când domeniul lor este invadat de practici care uzează mintea și fragmentează sinele, dar în același timp, cred că psihologia trebuie să funcționeze cu niște uși mereu deschise.
Suntem un domeniu care încă nu are definiții pentru #minte sau #conștiință. Sufletul nu poate fi invalidat științific, așa cum cercetarea lui ar fi o călătorie prin labirintul Minotaurului. #Conștiinta este o teorie care se cercetează continuu și din aceste cauze, #psihologia este un spațiu care ar fi bine să-și păstreze ușile și geamurile deschise.
Suntem aici să conținem, să stăm cât putem de drepți, să zâmbim în fața a ce nu înțelegem, dar funcționează, cu speranța că la un moment dat o vom face, să vorbim despre ce are eficiență terapeutică, să lucrăm în siguranță terapeutică și să tăcem când experiența noastră nu este grăitoare, în fața experiențelor unora care încep să facă lucruri care nu s-au mai făcut.
Într-o perioadă în care colaborarea interdisciplinară este tot mai permisă, noi, psihologii, avem voie să ne adaptăm și să ne educăm, pentru a fi utili lumii de azi.
