Să plec fără să mă uit în urmă din relațiile în care am cel puțin două dovezi de lipsă de bun simț, asumare, comunicare și implicare.
Să plec fără să mă uit în urmă din relațiile în care am cel puțin două dovezi de lipsă de bun simț, asumare, comunicare și implicare.
Să plec fără să mă uit în urmă din relațiile în care am cel puțin două dovezi de lipsă de bun simț, asumare, comunicare și implicare.
O să mă vedeți că-mi fac uniformă cu asta!
Am fost – și sunt pe cale să mă smulg din a mai fi, omul care mereu a găsit explicații pentru ceilalți. Copilăria, contextul familial, depresia, viața…
După 17 ani de când îmi propun să schimb asta, smulgerea, cum vă spuneam, e ca și cum învăț să merg. Să vorbesc. Să fiu în relație cu alții.
M-a ajutat, în prima perioadă, să devin tranzacțională. Adică, iti dau, dar ce-mi dai la schimb. Vin, dar pe tine când te aștept. Ofer, dar îmi scriu pe caiețel cât și cum.
Au fost situații în care m-a durut carnea pe mine să fac asta. (N-am niciun emoji sugestiv pentru a ilustra ce am simțit.) De multe ori, compulsiv, m-am repezit să ofer repede, ceva, cuiva, la întâmplare, ca să pot să-mi continui viața normal.
La viața mea, am dat de la mine și din mine, cât să mă ridic pe propria mea statuie din resturile dezamăgirilor pe care mi le-am creat singură. Mă rog, nu mai continui, că vă fac și pe voi să plângeți.
Dar, pentru cei care mai sunt ca mine, din ăștia care dați totul, ca să nu fiți dați, vă împărtășesc etapele prin care eu trec ca să mă echilibrez în a trăi întreagă pe pământul ăsta.
1. Etapa tranzacțională. Ce vă spuneam mai sus: îți dau, îmi dai, îți ofer ce ai nevoie, îmi oferi ce am nevoie, îți place de mine, OK, dar trebuie să-mi placă și mie de tine.
Grea. Covârșitoare pentru mine. Am trăit-o cu vertijuri, la propriu.
2. Vulnerabilitate. Să spun clar oamenilor că eu nu știu să mă porționez și dacă pot să dau, dau tot, dacă pot să ofer, n-am limită. Asta a fost și mai cumplită. I-am surprins pe cei care au luat din mine mult și bine, neînțelegând la ce mă refer. Și i-am recunoscut pe cei care m-au tratat ca pe un bun. Asta a fost prima dată când am simțit, că poate, procesul ăsta o să ma ducă undeva.
O să urmeze 3. Va fi etapa în care o să scriu o scrisoare tuturor celor care s-au făcut că plouă, însoțită de o factură, în anumite situații, sau de o cerință personală. Nu mă preocupă atât răspunsul lor, cat intenția mea. Doamne ajută să ajung acolo!
Scriu toate astea pentru că știu că sunt mulți ca mine, oameni care dau totul pentru a nu fi dați, crescuți în familii înjumătățite, care au crezut că dacă se oferă pe sine vor primi înapoi ce le-a lipsit în copilărie: un tată, o mamă, sprijinul, conexiunea.
Nu, puilor, nu funcționează așa și dacă eu, un om care de 22 de ani mă pregătesc continuu în lucru cu oamenii și fac asta într-un mod academic și individual, mă gândesc cum or trăi cu asta cei care n-au fost vreodată într-un spațiu terapeutic, la un curs de psiho sau vreun program de educație emoțională.
Mai e cineva care trăiește asta?
