Sacrificiul este modalitatea de a iubi a celor care nu s-au simțit iubiți.
Copiii lor devin adulți care simt că siguranța emoțională este asigurată dacă ocupă cât mai puțin loc. Ei dezvoltă un comportament echoistic: își reduc nevoile pentru a păstra apropierea. Un echoist va putea face totul pentru ceilalți, dar nu îi poate lăsa pe ceilalți să facă ceva pentru el. Un echoist va răspunde aproape întotdeauna NU unei oferte de ajutor, dar va răspunde imediat la nevoia celorlalți. Ei sunt oamenii care suferă în tăcere, chiar și în propria lor intimitate și fie ajung transformați în “sfinți” de cei din jur fie, de cele mai multe ori, parteneri ai unor narcisici.
Pentru că, așa cum spune și legenda, Echo + Narcis = LOVE
Echo și Narcis sunt două strategii diferite de a obține același lucru: siguranța relațională.
Legenda spune că Echo a renunțat la propria voce și Narcis nu a mai putut auzi vocea nimănui în afară de a lui. Au pierit singuri, fiecare, reduși la propria neputință de a ajunge să simtă adevărata iubire.
Echoismul nu este modestie! E o strategie de supraviețuire învățată devreme în care persoana e deconectată de la propriul corp și mesajele sinelui, deci, nevoile sale sunt invizibile. Fiecare NU spus unei mâini întinse confirmă, încă o dată, convingerea că pierzi atașamentul dacă primești atenția, timpul sau resursele celorlalți.
O relație în care doar unul dăruiește nu este o relație, ci un serviciu. Echoistul nu simte asta ca sacrificiu. E o normalitate. Până când corpul obosește înaintea lui și oboseala devine singurul mod în care nevoile lui mai pot vorbi.
Ce cred eu astăzi e că un comportament echoistic nu se vindecă, ci înveți să trăiești cu tine, fiind în relații cu alți oameni, cu nevoile tale și cu nevoile altora, cu ce vrei tu, raportat la ce-și doresc ceilalți.
Cel mai susținător, coerent și practic mod pentru a face asta este să lucrezi cu corpul, prin practici somatice, nu de reglare a emoției, ci de calibrare a stărilor afective din care îți conduci viața.
