Remarcăm ceea ce ne lipsește și ignorăm ce avem garantat. Învățam din greșeli căci uneori perfecțiunea ne orbește. Ne temem să dăm din ceea ce avem doar când nu suntem siguri că ni se cuvine, dar împărțim detașat ceea ce simțim e al nostru garantat.
Omul de la țară se minunează de posibilitățile orașului, cum citadinul găsește Raiul în mirosul de iarbă proaspăt cosită. Așa e că Dumnezeu e mai simțit la biserica de la 100 de kilometri de casă, decât în cea din cartierul tău?!
Cauți iubirea perfectă în cuplul din fața ta, în cărți și filme, dar ți-e invizibilă în adevărul pe care cel de lângă tine ți-l rostește. Nemulțumitului nu i se ia darul, ad-literam, ci bucuria de a-l vedea.
Cumva se întâmplă că pe măsură ce ne conștientizăm darurile, acestea devin temelia pe care ne construim nemulțumirile. Dorința, odată împlinită, devine garanție pentru nemulțumirea faptului că încă nu am primit ceea ce nici nu am apucat să cerem.
Oare tot ceea ce căutăm se află în lucrurile pe care deja le-am găsit?! Poate ce nu avem e ascuns în darul deja primit și devenit obișnuit. Mă intreb: poate iubirea să se piardă tocmai în motivul dragostei?! Și dacă da, nu tocmai motivul este cel care asigură destrămarea iubirii? Poate că iubirea adevărată vine cu toate că, nu pentru că.
Dacă Pasarea Phoenix a renăscut din propria cenușă, poate e un indiciu al faptului că lipsa e doar o limitare în a vedea întregul. Poate, unde cauți tu, e drumul pierzaniei tocmai prin faptul că te afli în căutare. ‘Dumnezeu e întrebarea, nu răspunsul’, mi-a amintit azi un prieten aducându-mi în gând înțelepciunea deciziei de a sta pe loc, pentru a observa cum se completează în mine și în jurul meu, tot ce din cauza agitatiei minții, nu reușeam să văd. Poate tot ce avem de făcut e să umplem timpul cu utilități infinite a ce avem deja, până când reușim să potențăm Bucățile, la nivelul de Tot.
