Fie că ai norocul să ‘înveți’ fericirea de copil sau ajungi la vârsta maturității, fericirea se învață acasă. Oricât ești de pasionat de călătorii, cât ți-ai iubi prietenii și oricât de bine ai duce-o în viața profesională, când ajungi acasă, ceea ce ești devine una cu cel, cea sau cei cu care îți împarți viața. Căci fie că suntem în doi sau în șapte, în familii monoparentale sau cu tot neamul alături, familia este acea ”celulă” din care ne expandăm spre tot ceea ce avem în minte să cuprindem.
Conceptul de familie însa, suferă astăzi transformări de sens și paradigmă, căci fie a ajuns atacată și terfelită de ”modernismul” oamenilor, fie devine o închisoare pentru tot aceiași oameni. Unii se simt prizonieri în familie iar alții simt să și-o construiască din ce sufletul lor îi îndrumă: un partener asemănător ca și gen și copii proveniți din eprubete. Cine poate dovedi că e nevoie de ceva mai mult decât iubirea care să unească o familie și de asemenea, cine poate contesta iubirea?! În paralel, noi restul, trăim într-un prizonoierat controlat, în familii pe care nedorim să le construim din cauza unor mentalități vechi și să le întreținem cu mentalități noi. Astăzi, bolile de care familia suferă se tratează cu indiferență, city-break’uri sau călătorii la marginea lumii și cu atâtea alte substitute la fericire. Divorțul pare tratamentul perfect și apoi, împăcați cu lipsa de noroc, o luăm de la capăt.
”Ne putem despărți de celălalt doar când ajungem să îl iubim”, este un gând care mi-a venit odată. Altfel, duc după mine toate frustrările, căutând pe cineva doar pentru a-mi balansa lipsurile și ignorând restul ”pachetului”. Bine, dacă vreți o explicație mai clară, iat-o: ne putem despărți de cineva doar când ajungem să îl/o iubim, pentru că… karma! Pănă când nu intrăm în armonie cu tot ce ne ține în afara armoniei, se va repeta pănă înțelegem că tot ce avem de făcut este să aducem bucurie între noi și ceilalți și astfel, fie sufletele noastre se recunosc și merg mai departe împreună, fie își dau drumul, dar cu acceptare și din vibrația iubirii.
Mai mult sau mai puțin în glumă, spun celor care ajung în cabinetul meu obosiți de situații conflictuale, că lecțiile noastre de viață vin prin intermediul celor din familie: părinți, parteneri de viață, copii… De ce?! Pentru că celorlalți le putem închide telefonul! Dacă prietenii, șeful sau oricine altcineva te provoacă, în scurt timp pleci din acel mediu – pe care probabil îl vei reconstrui din vechile tipare de relaționare, dând satisfacție minții că ai reușit să scapi de acel conflict. Dar atunci când cei foarte apropiați sunt conflituali sau te duc în situația în care să reacționezi tu coflictual, aceea este pur și simplu o temă de viață pentru tine.
Ceea ce lăsăm în urma noastră nu sunt firmele, banii, premiile și faima – toate acestea sunt manifestări ale Abundenței, aflate în potențialul fiecăruia, dar la dispoziția celor care își manifestă intențiile în modul potrivit. Ceea ce rămâne după noi – sau mai corect spus, ceea ce luăm cu noi este dâra de fericire pe care am fost capabili să o trsăm de la unul la altul. Copiii fericiți, omul care ne adoră defectele, părinții bucuroși de chipul copilului lor devenit adult; cât am râs împreună, cum am stat unul lângă altul când nu am știut ce să spunem potrivit, cum ne-am oferit ca sprijin în împlinirea visului celuilalt, când am tăcut în loc să strigăm, cănd am decis să fim fericiți în loc să avem dreptate, momentele în care ne-am dat pe noi! Asta rămâne în urmă.
Încă topurile oamenilor de succes se măsoară în bani. Încă cel care are mai mult, este primul. Abia aștept să văd topurile de oameni fericiți care ajung acolo pentru că partenerilor de viață încă le face plăcere să adoarmă îmbrățișați și după 20 de ani, sau pentru că fiii și fiicele lor le poartă fericirea pe chip, aia pe care au învățat-o de la ei și se simt în putere să o dea mai departe, ca singura bogăție cu adevărat de ocrotit!
Cu ce te ajută un telefon scump, dacă ai tăi preferă să îți scrie mesaje, decât să îți audă vocea? Cât succes simți că ai când în topul copiilor tăi ești aproape imediat după bonă? Cum poți să crezi că pentru cei din jur ești un om iubit, cât ai tăi încep dinscuțiile despre tine cu o vorbă acră? ”De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.”, se spune în Evanghelia după Matei, pentru a ne îndruma să fim atenți la cei care spun, dar nu fac, știu, dar nu cunosc, cred, dar nu au speranță iar această pildă este folositor să ne-o aplicăm nouă înșine: care sunt roadele noastre?! Ce crește în urma noastră și cum ne cultivăm darurile pe care le-am primit?! Igiena mentală cu care noi trăim se extinde în familia noastră, de aceea, orice modificare facem în mintea noastră și cum alegem, se dovedește în familie. Acolo rodește, crește și se transpune în mai multă fericire! Fericirea se învață acasă, prin ceilalți, cu celălalt și doar împreună. Altfel, rămânem cioburi cu iluzia perfecțiunii, în căutarea întregului care există, dar care cere să i te alături, întregindu-te și întregindu-l!
