Am eșuat în iubire…
De fiecare dată când intru în conflict, simt că eșuez în iubire. Cum naiba să iubesc acum, când mi se atacă libertatea, fericirea, convingerile?!
Să te învețe pe cine invoci!, îmi aud Gândul.
Cum, Doamne, să iubesc acum, când omul din fața mea se împotrivește bucuriei mele?!, mă aliniez fără furie, dar cu neîncredere.
Cele mai mari eforturi pe care le-am făcut până acum au fost să înțeleg cum să fiu bine în timp ce lumea îmi cere să fiu după cum e ea. Eu plâng și lumea râde. Eu râd și lumea plânge. Mă bucur de o realizare și ei sunt indiferenți. Sunt neîncrezătoare în mine și cei din jur mă lasă în urmă. Cum să fac ca să trăiesc mereu în iubire? Cum să fiu ca să iubesc tot?!
Am înțeles în urmă cu mulți ani că viața asta este o școală și m-am așteptat că, la fel ca în anii copilăriei și tinereții timpurii, voi da examen din ce am învățat. Dar pe măsură ce cresc, conștientizez și absorb pe cât mintea mea poate primi din marea cunoaștere, experimentez că, pe măsură ce învăț câte ceva despre viață sunt dusă în locuri în care cei din jurul meu deja trăiesc la nivelul conștiinței mele. Pe măsură ce mi-am exersat bucuria, tot mai mulți bucuroși am în jur și de când îmi trăiesc calea, sunt înconjurată de oameni pe calea lor. Am înțeles ce înseamnă să contribui și bucuria de a fi de folos celor care îmi cer îndrumarea. Primesc confirmarea ”notelor bune” pe care le primesc de la Viață, dar conflictele, de care atât de mult m-am ferit în toți anii aceștia, există în continuare. Tot nu sunt Zen și pace când mama îmi spune câte ceva pentru care am rezistență, încă îmi sare țandăra din când în când, încă mă supăr ca atunci când eram un copil…
Încă?!, aud Gândul…
Cum să iubesc când omul de lângă mine nu îmi arată iubirea?!, insist, mă rog și cer răspuns din Cer…
Zilele trecute, plângeam pentru că din nou am eșuat în iubire, iar m-am apărat în loc să ascult, din nou am reacționat în loc să rămân în pace, încă o dată am dat o lecție în loc să dau ocazia iubirii. Sunt mai deșteaptă la gândit decât la iubit, dar asta îmi aduce constant sentimentul eșecului. Îmi obțin ușor dreptatea, dar sunt stângace în a oferi pacea… Și când trăiesc asta, prezentă în mine nu e senzația de eșec, ci voința de a iubi fără a mă lupta pentru dreptatea de a fi.
Am înțeles de o vreme bună că cele mai importante realizări pe care un om le poate avea în Viață, nu pot fi transmise altui om ca o practică. Și dacă aș știi cum să iubesc când sunt hulită, certată sau umilită, tot n-aș putea eu vreodată să îmi învăț copila cum să facă asta. Hristos ne-a adus perspectiva iubirii și ne-a arătat că doar iubirea poate fi Calea, Adevărul și Viața. Ne-a predat cheia care ne va duce în realizarea sinelui, dar CUM ajungem acolo, CÂND și ÎN CE FEL, CE ne poate (con)duce în iubire continuă și de UNDE ne luăm răbdarea, puterea, bucuria de a avea speranța reușitei, nu știm. Aceasta este, de fapt, călătoria noastră personală. În acest fel începe cunoașterea de sine și poate că frustrarea aceasta, conștientizarea nereușitei, înfrângerea asta cruntă și eșecul ce îmi crește în piept în toiul conflictului, este începutul călătoriei. Sper că este și calea spre Iubirea-De-Tot-Timpul-Și-Mereu!
Cât mă cunosc până acum, știu că pot iubi pe un interval pe care-l cunosc, care recent a depășit frica (nu mai iubesc din frică!) și sper, că într-o bună zi, voi putea să vă spun, să vă scriu și să vă iubesc cu tot ce suntem, cu tot ce sunteți și cu tot ce sunt.
2 comments on “Am eșuat în iubire…”
Mulțumesc pentru articol, pentru gânduri, pentru frământări. Eu sunt veșnic cu garda ridicată pentru ca am suferit mult din iubire, din tradare, din abandon. Și când zic ca gata sunt iubire, sunt iertate, sunt bine, are loc o explozie, ma simt atacată, neiubită, folosită, grav neânțeleasă și îmi e gândul numai sa plec, sau sa nu ma mai întorc…cred ca asa o sa fiu pana la sfârșit și cred ca menirea mea, țelul și liniștea ar fi sa trăiesc singură. Eu nu mai accept nici o nedreptate, simt orice aversiune și nu mai am lacrimi. Nu cred ca sunt perfecționiști dar nu mai am nici timp și nici răbdare.
O sa va povestesc acum altceva. V-am însoțit pe Camino și va mulțumesc. As dori sa va spun ceea ce am vrut sa va spun de atunci dar am zis ca nu vreau sa va supăr însă vad ca ma roade și risc, cu rugămintea sa nu mi-o luati în nume de rău. Intr-o zi pe drumul dumneavoastră sau la un popas ati apostrofat un american care se ușura în natură, întors cu spatele. Nu v-ați putut controla și l-ati apostrofat, i-ați dat o lecție despre bun simț, evident ca el v-a întrebat de ce v-ati uitat. Regret sa va spun ca v-ati comportat ca o româncă arțăgoasă care trebuia sa atragă atenția asupra educației sau exigențelor sale și nu ca o adevărată pelerină pe un drum sfânt cu piedici, încercări și ispite. Eu locuiesc în Franța, aici toaletele sunt uneori comune și femeile trecem către cabine pe lângă bărbați care urinează și evident ca sunt cu spatele. Nu este nici o grozăvie, toata lumea face pipi și toată lumea știe cum suntem construiți. Va încredințez ca și la școală fetele vad spatele băieților care urinează și nu se mai crizează absolut nimeni. Este vorba despre toleranță, umilință și acceptare. Eu sunt plecată de 10 ani și am șlefuit mult la colții pe care ii aveam, suntem diferiți dar noi românii avem mereu un cuvânt de spus…chiar dacă nu ne asculta nimeni.
Va doresc mult succes în tot ce faceți!
Carmen, toleranța mea este un Exercițiu continuu și la fel și vulnerabilitățile pe care le împărtășesc. Eu sunt departe de a promova vreo politică de viață. Sunt doar un terapeut care lucrează cu oameni. N-am statut de emițător de stiluri de viață. Sunt, ce-i drept, mai puțin tolerantă cu anumite lucruri. Si, contrar “politicilor”, foarte tolerantă cu altele.
În plus, Camino îți “arată” tot felul de lucruri. Pelerinii nu sunt sfinți care merg pe urmele sfântului, ci oameni care își văd sufletul, mintea, stările… Am descoperit ceva despre mine și prin americanul-mictionar.
Da, e și constatarea mea faptul că noi românii vedem prea ușor paiul din ochiul celuilalt și ne formăm păreri după ceea ce ne contrariază la ceilalți, nu după ceea ce apreciem la ei. Și aici mai am multe de îmbunătățit…