Când corpul duce mintea la terapie…

Nu toți oamenii intră în terapie pentru că simt că suferă psihologic.
Unii vin pentru că nu mai pot dormi, pentru că simt un nod în gât, o durere de spate care nu trece, o greutate în piept care nu are explicații medicale. Ajung în terapie aduși de corp, de un corp care, la un moment dat, nu mai poate să țină povestea închisă înăuntru.

Corpul nu este o carcasă. Este o memorie vie. Un spațiu în care se înregistrează tot ce n-a putut fi simțit la timp, tot ce am evitat, am tăcut, am împins în spate – se întoarce prin corp. Acolo unde emoția nu a fost exprimată, corpul exprimă prin tensiune, prin durere, prin agitație, prin blocaj.

Într-o lume care valorizează explicația mai mult decât trăirea, corpul rămâne ultimul martor al adevărului nostru.

Mulți ajung în terapie nu pentru că se simt pierduți, ci pentru că nu mai pot dormi.

Pentru că stomacul le strânge suferințe vechi.
Pentru că respiră superficial de ani de zile, fără să-și fi dat seama.
Pentru că oboseala nu mai dispare, oricât s-ar odihni.

Corpul duce mintea la terapie când epuizează toate celelalte forme de adaptare, când protecția pe are o folosea devine boală și uitarea devine simptom.

Corpul: nu doar purtător, ci arhivă vie

Ceea ce în psihologie numim „somatizare” este un eșec de comunicare, ci un eșec de ascultare, o modalitate prin care corpul ne arată ce ”zace” în el. Gabor Maté arată, în cercetările sale, că reprimarea emoțiilor joacă un rol central în apariția bolii. Nu este o formulă magică, ci o corelație între suferință psihică nevizibilă și exprimare biologică cronică.

În psihosomatică și psihofiziologie, această formă de comunicare a corpului nu este o metaforă, ci o realitate documentată: corpul nu doar „simte”, el memorează, filtrează, răspunde și exprimă. El devine un martor direct al istoriei noastre afective, chiar și atunci când noi nu ne mai aducem aminte cu claritate ce s-a întâmplat.

Gabor Maté, în lucrările sale dedicate relației dintre stresul cronic și boală, vorbește despre corp ca despre un traducător al traumei. El afirmă că boala apare adesea nu ca un accident biologic, ci ca o expresie a unei rupturi adânci între sinele autentic și sinele pe care l-am adoptat pentru a putea funcționa într-un mediu care nu ne-a susținut suficient.

Într-un mod similar, Babette Rothschild explică în cercetările ei despre traumă și sistemul nervos autonom că trauma nu se stochează doar în amintirile noastre cognitive, ci și – poate mai ales – în țesuturi, în mușchi, în ritmurile inconștiente ale corpului nostru: respirația, tensiunea musculară, digestia, pulsul, mișcarea ochilor.

Corpul nu participă la raționalizările noastre, nu „înțelege” că părinții noștri „au făcut ce-au știut mai bine”, nu poate fi convins că totul este în regulă doar pentru că am învățat să fim recunoscători.
El rămâne acolo, prezent, activ, fidel amintirii afective a ceea ce nu a fost tratat cu adevărat, ci doar ocolit sau ascuns sub panacee cognitiv-comportamentale, insuficient de adânci pentru a accesa memoria afectivă care spijină sistemele de gândire pe care cineva le proiectează din sine în viața pe care o trăiește. 

În acest context, programul DIN CORP ÎN VINDECARE nu se adresează unei dureri izolate și nu oferă rețete pentru „a te simți mai bine”. El creează un spațiu terapeutic în care trupul este tratat nu ca un simptom, ci ca un partener de lucru. Acesta este un program în care ascultăm corpul, grație tehnicii BOWEN Body – Mind. 

Când corpul duce mintea la terapie, o face nu pentru că ne-am pierdut rațiunea, ci pentru că am pierdut contactul cu ceea ce simțim în mod real și o face pentru că undeva, în interior, o parte din noi știe că vindecarea nu vine doar din înțelegere, ci din reîntoarcerea la o relație vie cu propriul nostru corp, prin accesarea emoțiilor reprimate în corp, dar exprimate prin ceea ce uneori identificăm simplu ca ”felul nostru de a fi”.

Să simți nu înseamnă doar să plângi.
Înseamnă să-ți recunoști prezența, să fii acolo cu durerea, cu tremurul, cu furia, cu rușinea, cu confuzia.
Înseamnă să nu mai închizi ușa atunci când corpul bate.
Înseamnă să nu-l mai cerți pentru simptomele lui, ci să-l întrebi cu blândețe: Ce ai dus în tăcere prea mult timp? Ce pot face acum pentru tine, din locul adultului care sunt?

Și poate că adevărata vindecare nu începe cu întrebarea „De ce mă doare?”, ci cu recunoașterea blândă a unui fapt esențial:
Corpului meu i-a fost greu. Și eu abia acum încep să fiu lângă el.

Află mai multe despre programul „DIN CORP ÎN VINDECARE”!