La început, iubirea a venit de la mama și de la tata, ca exersare a iubirii lor necondiționate spre o făptură care îi bucura fără a le împlini vreo dorință. E vagă în noi amintirea acelui timp în care a fi era de-ajuns. Suntem plini de amintiri în care a face contează și dovedește cine suntem. Ne justificăm viețile și sensul prin ceea ce facem și ceea ce oamenii fac pentru noi.
Ce fac pentru mine se vede doar în mine, iar asta este o laudă pe care ego-ul nu o poate cântări, pentru că ego-ul nu se poate promova în forul său interior, unde este irelevant! Ego-ul se laudă în afara sa și are două coloane pe care le ține mereu socotite: ce fac pentru ceilalți și ce fac ceilalți pentru mine. Când apare un dezechilibru între cele două talere, apare frustrarea, iar când se dezechilibrează socoteala mea cu a ta, apare conflictul.
De pe frontul conflictului, mânjiți cu dezamăgire, reproșuri, frica de a fi irelevanți – una dintre cele mai mari temeri ale oamenilor – ne întoarcem ”acasă”, în propria conștiință, în casa emoțiilor noastre, ale simțirii proprii, o casă părăsită, neaerisită, burdușită cu opiniile celor din jur – singurele date cu care ego-ul operează. Casa aceasta a fost plină și luminoasă, dar pe măsură ce am învățat să ieșim din ea pentru a ne experimenta, pentru a iubi și a trăi împlinirea, am uitat să venim înapoi și ne-am făcut câte un rost fără a ne cunoaște emoțiile de-adevăratelea, la fel ca un om care locuiește într-o casă pe care nu o deține cu adevărat, căreia nu îi cunoaște colțurile, nici camerele, ascunzișurile și luminișurile. Cu cât ne cunoaștem mai puțin, cu atât suntem mai doritori să dovedim și să ne risipim în dovezi a ceea ce suntem. Cu cât respirăm mai rar în interiorul nostru, cu atât expirăm mai des în afară…
În acest context, facem ”parteneriate de durere”, înțelegeri emoționale care să ne ofere cunoaștere despre drumul spre Casa emoțiilor și devenirii noastre. Ne îndrăgostim de oameni care să ne arate darurile noastre și ne putem trezi având zeci de ani răbdare cu un abuzator, așa cum îi atragem pe cei care au calitățile potrivite defectelor noastre și ținem lângă noi oameni care ne întrețin iluziile egoului. Când ne trezim îndurerați, cheltuiți, înjosiți, dezamăgiți, oropsiți de soarta suferinței provocate de celălalt, cea mai cumplită dezamăgire este față de sine.
Cum am putut să accept asta, atâta timp? Cum am putut să accept așa ceva?! De ce mă comport așa cu mine?!
Dar…
… când eu întind o mână pentru ca tu să te sprijini de ea, după ce te-ai odihnit și nu mai ai nevoie de mâna mea, eu pot simți dezamăgire, dacă intenția mea a fost ca tu să depinzi de mine. Când eu întind o mână doar cât timp tu ai nevoie să te odihnești, eu pot simți că sunt sprijin, pentru că intenția mea a fost, de la început, să sprijin.
Când fiecare vine cu durerea și neputința sa pentru a încropi un nou lăcaș de viață, e imposibilă vindecarea vreunuia, ba mai mult, ca un Golum dement, voi începe să văd cum din cauza celuilalt nu îmi este posibil să mă vindec. Realizarea sinelui – vindecarea, bucuria de viață, puterea personală, este procesul care are loc în interior, încetând să ne amăgim pe noi înșine, luându-ne resursele – timpul, atenția, puterea minții, pentru a le da celorlalți și a obține ca ”preț” pentru ele iubire condiționată de sacrificiu, prietenie în registrul celui care mă validează și sens dat de celălalt.
