| Sunt oameni alături de care putem alegra, putem muta munții, ne putem antrena, alături de care putem plânge și râde, cu care ne putem împlini planurile și alina inimile. Sunt oameni alături de care putem, pur și simplu, să respirăm… Acum o vreme, am realizat că toți oamenii din viața mea joacă un rol, armonizat cu deciziile mele de a mă experimenta, strâns legate de emoțiile în care îmi conturam realitatea și prin care îmi căutam împlinirea. Soțul bun corespundea soției fericite, fiica perfectă era atribuit mamei împlinite, părinții mândriîmplineau fiica recunoscătoare, prietenii buni o confirmau pe prietena cea bună, empatică și disponibilă emoțional, cursanții fericiți se potriveau perfect cu instructorul care își urmează propria cale și tot așa, unul după altul, reparau tot ce știam că e nereparat în mine. Oricare dintre cei de mai sus îmi arăta altceva decât rolul oferit de mine, îmi pierdeam reperul. Cât de fragilă este fericirea când ea depinde de alții… Am început să mă gândesc cum ar fi să îi eliberez pe toți cei pe care i-am conceput după nevoile mele emoționale și care, din cauza propriilor nesiguranțe, au acceptat aceste funcții în viața mea. Lângă cine aș rămâne, bucuroasă de propria-i devenire, încântată că pot fi martoră la exprimarea sa, fără să-i turtesc entuziasmul pentru că împlinirea sa e în direcția opusă realizării mele?! Care sunt oamenii lângă care aș putea să respir, pur și simplu?! R. Relațiile și armonia mea alături de ceilalți sunt primul lucru pe care mi-am dorit să-l privesc. Dacă prietenia mea cu cineva a încetat, pot accepta faptul că cei semnificativi pentru mine conțină relația pe care eu am încheiat-o?! Și am înțeles că e mandatoriu să pot, să le dau și să îmi iau această libertate. Mai mult, ca o altă traiectorie a relațiilor, am înțeles că o relație proastă cu cei din care vin, îmi va altera relațiile cu cei spre care mă îndrept. Că sunt părinții sau iubitul din liceu, bunica sau diriga dintr-a XII-a, să știu că vin dintr-un trecut armonios, îmi dă șansa unui viitor fericit. Oare ce oameni aș fi ales în viața mea, dacă i-aș fi văzut așa cum ei sunt, nu din prisma faptului că sunt mai buni decât cei pe care i-am condamnat deja în judecată?! E. Emoția mea de bază a fost fericirea. Dar am simțit mereu frica de oameni, rușine pentru credința mea profundă și groaza de a mi-o expune, neîncrederea de a mă lăsa pe cei din jurul meu. Mi-am ales oameni care să se bazeze pe mine și să depindă de mine, pentru că cine și-ar trăda propriul înger păzitor?! Am intermediat bucuria celor din jur și le-am dat din bucuria mea pentru că asta e imposibil să fie plătită la loc și să rămân singură la un moment dat. Când mi-am văzut ”croiul” drumului înfundat spre care mergeam, m-am speriat atât de tare încât am redat libertatea omului meu, a părinților mei, a prietenilor și a tuturor celor cărora le furnizam din fericirea mea, ca dovedire supremă a ”înțelegerii” noastre: eu fac, voi nu mă trădați! S. Scopul vieții este, fără doar și poate, ”unitatea de măsură” a împlinirii noastre. La 10 ani am un scop: să fiu fericită și să mă joc. La 20 de ani scopul îmi este să trăiesc iubirea și să fiu relevantă. La 30 de ani caut să am un sistem, să simt că viața mea funcționează și că sunt în controlul vieții. La 40 de ani am ca scop compensarea, să știu că ce am făcut până acum a contat, că pot da mai departe ceea ce am creat, că are importanță cine sunt. La 50 de ani scopul este să mă reinventez, să mă aliniez cu lumea care a crescut în jurul meu, să mă actualizez și reîmprospătez în noutatea de acum. Aceste presupuse direcții, asociate cu vârstele unui om, sunt niște direcții care ne definesc și alte scopuri, mai mici sau mai mari, marcante sau fine dar care, împlinite sau nerealizate, transformă relațiile din viața noastră. Când sunt împlinită, cine mă iubește și pe cine iubesc?! Când scopurile mele sunt neîmplinite și sunt departe de misiunea mea, lângă cine trag și cât depind de o dragoste obligatorie pentru mine? Să te poți împlini lângă omul tău, să te simți susținută și să susții, e fericirea fericirii într-o relație de cuplu. N*est pas?! P. Puterea personală sau capacitatea de a ne urma adevărul. Să pot să fiu cine sunt și să urmez ceea ce sunt, fără a-l simți pe cel de lângă mine chingă sau piedică, opreliște sau inamic. Să simt că pot să cresc din iubirea lui, în direcția devenirii mele, nu în sensul obligat de contractul emoțional dintre noi. Să îl tratez pe omul cu care dorm în pat, ca o decizie de zi cu zi, nu ca pe un diagnostic pus într-un certificat de căsătorie, acum multă vreme, când femeii de atunci i-a luat locul femeia de acum. Să am puterea de a-mi urma adevărul, mereu… I. Idealul vieții este farul inimii, lumina sufletului, care, plăsmuiește un scenariu de amețitoare fericire, aproape imposibilă realizare de sine, dacă e să treci idealul prin filtrul programărilor noastre. Poate că nu-l voi împlini niciodată, dar mi l-am făcut icoană și călăuză, să știu unde se răsfață sufletul meu atunci când trupul mi se odihnește și mintea se adâncește în undele inconștientului. Dacă nu îmi cunosc idealul, voi atrage un partener care mi-l va inocula pe-al său și nicio trădare nu-i mai mare decât trădarea noastră față de noi. Să nu îți cunoști potențialul va duce la trădare după trădare, până când înveți nu doar să te pui pe primul loc, dar chiar să îți idealizezi existența și să îți împlinești scopurile care te pot duce în trăirea visului împlinit. R. Rezultatele mele, ce a ieșit din ce am făcut până acum, cine sunt fără oameni care să umbrească părerea mea despre mine. Uneori, relațiile pe care le creștem sunt în contrast cu realizările noastre. Un om de succes, poate avea exact acele relații care îi oferă controlul pe care nu l-a avut în copilărie, așa cum cineva care nu a trăit realizările dorite, se poate adăposti într-o relație de iubire căreia i se dedică excesiv. Am găsit aceste șase aspecte pe care le-am numit R.E.S.P.I.R. în dragoste, un program care să te susțină în a respira în iubire față de tine și față de cei din jurul tău. |
