Poți căuta inspirația sau poți fi MUZA

Cândva, spre începutul acestui an, simțeam că am intrat într-un automatism, făcând lucrurile așa cum veneau, într-o ordine justificată doar de obișnuință și firescul pe care-l decisesem cândva. Dacă e ceva care să mă sperie zdravăn, atunci asta este: senzația de comun și la fel. Nu mă sperie plictisul, ci faptul că aș putea face același lucru un timp îndelungat, creându-mi impresia că sunt ceea ce fac. Unii oameni așteaptă să împlinească 10000 de ore făcând un singur lucru, ca apoi să decidă că sunt “experți” în domeniul respectiv. După împlinirea venită din muncă multă, tresar ca și cum ceasul meu biologic este setat cu o alarmă care mă trezește la timpurile și spațiile pe care nu le-am împlinit încă. Mi-e greu când mă trezesc din acel somn. Mă cert cu mine, căci “așternuturile” calde ale zonei de confort sunt câștigătoare în întrecerea cu dinamica vieții. Cât inima se întinde spre realizare, mintea găsește explicații pentru a continua să facă ceea ce m-am obișnuit să fac, pentru a rămâne la adrese cunoscute și mai ales, a continua să tac când știu exact ce aș putea să spun. Am învățat să trăiesc cu Vocea Lumii, dar reglez zi de zi vocile mele interioare, pe care le acordez cât să vibrez cât mai autentic. Am reușit să recunosc vocile celor care mă iubesc, ale celor care mă provoacă să-i iubesc și din locul în care scriu aceste rânduri Vocea Inimii spune: Acum vă văd pe toți. (Pentru că acum mă văd cu totul.)

Când am schimbat drumul, de fiecare dată când m-am scuturat din (in)comoditățile vieții mele, am auzit puternic Vocea Ursitoarei. E o voce din gât, care cunoaște trecutul, îi e fidelă și astfel îi continuă firul, repetând, explicând, făcând, sperând… Vocea aceasta m-a biruit de multe ori și ca un stăpân bun, m-a dominat cât timp nu am știut de unde vin și ce domnește în mine. Am crezut că soarta este Dumnezeu și m-am supus credinței în această Voce care urma firul împlinirii a ceea ce s-a împlinit deja, poate înaintea mea, prin neamul sau gândul meu. Această Voce face din timp în timp socoata și îmi ursește câte o pedeapsă pe care o duc până când Vocea Inspirată mă încântă cu o idee revelatoare despre cine sunt, de unde vin, ce har port. Când aud Vocea aceasta, simt că se dau toate vălurile la o parte și nu voi mai uita niciodată cântecul ei. În vibrația ei, toate principiile pier dacă nu au sămânță de iubire și convingerile care mă țin în pustiu, se risipesc. Vocea aceasta vine din cap, sună în pântec și se aude în ce atrag și ce las să vină înspre mine. E vocea care spune: “Poți căuta inspirația sau poți fi Muza!” 

Doar din ea pot să mă văd și doar de aici îi pot vedea pe ceilalți asemeni mie. Nu peste ei, nu pentru ei, ci în pace cu ei. 

Am înșelat o singură dată și din voința de a nu mai repeta asta vreodată, m-am înșelat pe mine de multe ori. M-am ascultat atent, să-mi recunosc vocea reală și așa am înțeles că doar în liniște poți să auzi cu adevărat. Am oferit până când n-am mai știut cum să primesc și am iubit de frica de a nu mai repeta singurătăți vechi și grele. Am învățat fericirea invers și iubirea mare am înghesuit-o în locul mic. N-am găsit nimic din ce căutam și e imposibil să fi aflat ceva ce eu nu eram. M-am obosit până când am început să mă odihnesc în acceptare și de aici au început să mi se clătească ochii și am cunoscut că ceea ce aud, încep să și văd. Vocea Muzei m-a învățat să simt și ochii mei, inima mea, ființa mea, a reperat credința. Sunt plină de mine! Ah, ce stare! Sunt plină de Viață și toată la dispoziția Vieții. Am intrat în •Timpul învățării din și cu bucurie•, greșelile s-au uitat, doar nu era nimic de reținut din ele și inima s-a luminat. Cine mai ține socoteala greșelilor unui copil, când el e om mare?! A început era credinței, în care rămân martoră la bucuria lumii, făcătoare de fericire și dătătoare de iubire, căci m-am decis: sunt plină de mine și tot ce sunt e Viață.