Ce cuvinte ai moștenit pentru ceea ce simți
Există o întrebare pe care o pun uneori în cadrul atelierelor și care, uneori, aduce tăcerea: cum spuneau ai tăi că te iubesc? Nu ce făceau, ce cuvinte foloseau, dacă foloseau vreunele.
Mulți oameni realizează în acel moment că nu existau cuvinte. Că iubirea se transmitea prin altceva: mâncare pusă pe masă, critică îndreptată spre binele celui criticat, prin sacrificiu, prin prezență sau prin absență. Dar dacă nu ai avut cuvinte pentru iubire, cum ai pus-o în tine? Cum o recunoști astăzi și cum o exprimi? E rostită în scopurile tale de viață sau ceva din tine o cere, dar nu o numește?
Limbajul este o arhivă vie a ceea ce o familie, o cultură, o generație a considerat că merită să fie numit, iar ceea ce nu are nume e trăit difuz, nearticulat, uneori confundat cu altceva. Acesta este teritoriul pe care mi-am dorit să-l explorez în acest articol: afectivitatea, analizată din prisma lexicului psihogenealogiei românești.
Dragoste și iubire — două rădăcini identitare și două feluri de a ne raporta la iubire
România are două cuvinte distincte pentru ceea ce alte limbi înghesuie într-unul singur.
Dragoste vine din slavonul dragost, derivat din adjectivul drag — prețios, scump, cu valoare. A iubi pe cineva înseamnă, la originea slavonă, a-l considera prețios. E o mișcare de recunoaștere, de evaluare profundă, de atribuire a valorii.
Iubire, în schimb, are rădăcini posibil latine legate de iubilare — a exulta, a striga de bucurie, a jubila. Totodată, știu că părerile lingvisticilor sunt împărțite, unii crezând chiar că este un cuvânt pre-latin. Ce știm, însă, e că iubirea e bucurie care izbucnește, energie vie, efuziune care nu poate fi reținută.
Simți diferența? Dragostea e adâncă, așezată, durabilă, și e atribuită mai des pentru ceea ce transmiți unui sistem: dragostea de țară, de neam, dragostea de mamă, etc.. Iubirea e prezentă, vibrantă, în mișcare, e ceea ce trăiești în clipa aceasta: te iubesc, simt iubire, iubirea mea pentru tine…
Și totuși, în multe familii românești, niciunul dintre aceste cuvinte nu era rostit cu ușurință, ba chiar dimpotrivă. O să revin curând cu pseudonimele iubirii, așa cum le-am primit din neam și cum atât de greu ne influențează.
Cum numesc alte culturi iubirea și ce ne spune asta
Vocabularul iubirii al unei culturi este, de fapt, harta ei afectivă, iar unele culturi au investit extraordinar de mult în rafinarea acestei hărți.
Grecii antici au construit un întreg sistem de distincții care a influențat filosofia, teologia și psihologia până astăzi. Eros era numită dorința pasională, forța care atrage. Philia — iubirea dintre prieteni, bazată pe valori comune și reciprocitate. Storge — afecțiunea familială, cea care nu se alege, ci se naște pur și simplu din apartenența la același sistem. Agape — iubirea necondiționată, dăruirea fără așteptarea întoarcerii. Pragma — iubirea matură, alegerea conștientă de a rămâne. Ludus — jocul, ușurătatea, flirtul de la început. Philautia — iubirea de sine, fără de care toate celelalte devin nesigure.
Sanscrita merge și mai departe — are zeci de cuvinte care surprind stări distincte. Kama e dorința senzuală. Bhakti e devotiunea spirituală. Karuna e compasiunea. Sneha e afecțiunea caldă și dulce ca mierea — prezența aceea care răsfață. Shringara e iubirea estetică, romantică, cea care vede frumusețea în celălalt.
Araba, influențată de tradiția sufistă, are zeci de cuvinte pentru stadii diferite ale îndrăgostirii. Hawa e prima mișcare pe care un îndrăgostit o face. Shaghaf e iubirea care pătrunde în inimă și rămâne acolo. Hayam e rătăcirea cauzată de iubire. Wajd e extazul.
Japoneza distinge între ai — iubirea profundă, matură, asumată și koi îndrăgostirea romantică, mai apropiată de dorință și proiecție. Și mai există amae , care e dependența afectuoasă, nevoia de a fi răsfățat de cineva drag, starea de copil sigur în brațele cuiva.
Ce au în comun toate aceste culturi cu un vocabular bogat al iubirii? Tradiții filosofice sau spirituale profunde care au considerat că iubirea merită să fie studiată, nuanțată, înțeleasă. Că ceea ce numești devine mai vizibil. Că ceea ce e vizibil poate fi trăit mai conștient.
Pseudonimele iubirii în cultura română
Dar să revenim acasă. Există ceva specific felului în care iubirea circulă în familiile noastre și ține tocmai de cuvintele care o înlocuiesc atunci când nu poate fi rostită direct.
Datoria. În multe familii românești, iubirea nu se declara, se îndeplinea. Se manifesta prin muncă, împlinirea promisiunii, prin lucruri făcute fără să fie cerute și care erau duse mai departe din generație în generație, respectând datina, mai repede decât nevoia. Datoria era limbajul iubirii celor care nu știau să spună te iubesc sau care crescuseră în sisteme unde a spune asta era necunoscut.
Sacrificiul. Sacrificiul ca formă de iubire are o logică profundă: cu cât mă costă mai multă viață, cu atât îmi fac mai bine partea afectivă. Problema apare când destinatarul sacrificiului nu l-a cerut și se trezește că poartă o datorie pe care nu și-a asumat-o, o iubire care îl apasă în loc să îl înalțe.
Critica. Aceasta e poate cea mai subtilă și mai dureroasă formă de pseudo-iubire. Te critic pentru că îmi pasă. Pentru că vreau să fii mai bun. Pentru că mă tem că nu vei reuși și nu pot suporta să te las să-ți faci asta. Critica îndreptată spre bine este văzută ca o formă de iubire și totuși, cel care o primește aude că nu e suficient, că nu e destul și cel mai probabil, nu e apt de apreciere și iubire.
Grija. Ai mâncat? Ești îmbrăcat bine? Grija poate părea cea mai nealterată o expresie a iubirii, dar poate deveni o formă de control care nu recunoaște autonomia celuilalt. Diferența e subtilă și ține de direcție: una e atenția îndreptată spre celălalt și alta e grija ca formă de control, care dictează direcția.
Mândria. Sunt mândru de copilul meu, spus în absența celui căruia îi era adresat, povestit altora, e o iubire care se rostește la persoana a treia. Copilul auzea că tatăl lui vorbise frumos despre el la serviciu, că mama lui îl lăudase vecinilor, așadar, știa că iubirea există, dar nu ajungea direct la el. (Știți câți oameni mari, în relații de cuplu, am cunoscut, care încă așteaptă iubirea?!)
Tăcerea. Este, cred eu, cel mai greu limbaj al iubirii. Familiile în care iubirea nu se spunea și nu se demonstra explicit, exista ca un curent subteran pe care îl simțeai, fără să îl poți numi. Tăcerea ca limbaj afectiv lasă copilul să interpreteze singur, să ghicească, să se întrebe mereu dacă a înțeles corect.
Te întreb și te rog să-ți explorezi răspunsul: care dintre aceste pseudo-forme de iubire le-ai regăsit în familia ta? Și pe care l-ai preluat, fără să îți dai seama, în relațiile tale de astăzi?
Exercițiu: Harta lexicală a iubirii în familia ta
Îți propun o explorare.
Ia câteva minute, poate o foaie de hârtie, și parcurge aceste întrebări:
- Cum spuneau părinții tăi că te iubesc? Foloseau cuvântul iubire sau dragoste? Sau iubirea se exprima altfel ?
- Ce cuvânt lipsea în casa în care ai crescut? Ce nu se putea spune?
- Care era limbajul dominant al iubirii în familia ta: datoria, critica, grija, mândria, sacrificiul, tăcerea?
- Cum a influențat acest limbaj felul în care tu exprimi astăzi iubirea față de cei dragi?
- Există ceva ce ai fi vrut să auzi și nu ai auzit? Poți să îți spui acum acel lucru?
- Dacă ar fi să alegi un cuvânt, din orice limbă, care să descrie iubirea pe care vrei să o simți acum, care ar fi acela?
Psihogenealogia ne învață că moștenim mai mult decât ochii sau vocea bunicilor. Moștenim și felul în care ei știau (sau nu știau) să rostească ce simțeau. Moștenim vocabularul afectiv al sistemului, cu bogăția și cu golurile lui. Știm astăzi că moștenirea nu e un destin, dacă ne explorăm istoria din care venim și o facem un punct de plecare.
Când devii conștientă de cuvintele pe care le-ai primit și de cele care îți lipsesc, poți începe să construiești un vocabular propriu, să înveți să numești ce simți. Poate că iubirea, în familia ta, s-a spus prin sacrificiu sau prin critică sau poate că a pus tăcere peste ce trebuia exprimat. Privește totul ca un fir pe care îl ții în mână și decizi cum îl continui, pentru că și asta e psihogenealogie: să înțelegi de unde vii, să integrezi și să dai mai departe.
